Cei patru frați

Ca toate poveștile, și aceasta începe cu a fost odată ca niciodată… un tâmplar bogat și vestit în toate satele din jur pentru talentul său. Bătrânul avea și patru fii, frumoși și voinici, harnici și cuminți. Deși avea toate motivele să fie fericit și mulțumit, tâmplarul avea totuși o mare nemulțumire. Toată viața sa nu călătorise mai departe de orașul cel mai apropiat. Deși culmea, satul lui era așezat pe malul mării, iar marea, când o vezi cât de întinsă și de frământată e, îți înfinge-n inimă un dor de ducă, de-ți vine să lași totul și să fugi unde vezi cu ochii.

Într-o bună zi omul și-a chemat cei patru fii și le-a spus

Dragii mei, să știți de la mine că omul nu trebui să stea fixat într-un singur loc ca un copac. Vă sfătuiesc să plecați în lume, ca să nu vă pară rău mai târziu că nu știți nimic din ce e pe fața pământului. Vă dau bani de drum, ca să bateți țara-n lung și lat. Dupa 3 ani, după ce veți vedea și afla lucruri pe care nu le-ați fi putut învăța stând aici, vă aștept acasă. Vă voi pune la încercare și cine va fi cel mai bun, va primi toata averea mea.

Cei patru tineri își luară la revedere și plecară în lume pentru 3 ani. Dar timpul zboară repede, și, în ziua hotărâtă, cei patru băteau la ușa casei părintești. S-a bucurat bătrânul, dar era curios să vadă ce învățaseră în călătoriile lor.

Ei, băieți acum a venit vremea să-mi arătați ce puteți! Începem cu cel mai mare, că tot e tâmplar, ca mine. Dacă se dovedește vrednic, îi las toată averea.

Bine, tată, răspunse fiul cel mare, să mergem în grădină ca să vă arăt ce pot.

În gradină tânărul găsi un trunchi de copac scurt și noduros. Scoase de la brâu niște scule și începu să cioplească atât de repede, că înainte ca tatăl și frații lui să-și dea seama, trunchiul se transformă într-un scaun de toată frumusețea, de nici n-ai fi crezut că era făcut de o mână omenescă.

Așază-te, tată, ca să vezi dacă e și bun pe cât e de frumos!

Tatăl, nu-și mai revenea din uimire și spuse

– Mare minune, dragul meu! Am văzut și petrecut multe la viața mea, dar meșter ca tine nu mi-a fost dat să întâlnesc. Dacă nu aș fi văzut cu ochii mei ce poți să faci, nu aș fi crezut. Tu vei fi moștenitorul meu!

– Nu te grăbi tată, săriră cu gura ceilalți feciori, pe noi nu ne-ai încercat încă!

– Aveți dreptate! Dar până să se ivească prilejul să-l încerc și pe al doilea, haideți în livadă să vedeți cum au crescut merii în lipsa voastră.

Pe când se uitau ei la meri, cerul se întunecă și începu o ploaie cu fulgere și tunete și cu o grindină cât oul de porumbel.

– Iaca, tată, și prilejul să-ți arăt de ce sunt eu în stare, spuse al doilea fecior care învățase meșteșugul armelor. Și spunînd acestea, scoase de la șold o sabie lungă și subțire pe care o răsuci prin aer cu atâta viteză, încât niciun bob de gheață nu căzu nici pe meri, nici pe tatăl și frații lui. Era ca un vîrtej sclipitor care se mișca cu atâta viteză că nici nu-l puteai urmări. După câteva minute, vijelia trecu, lăsîndu-le livada neatinsă.

Băiete, îi spuse tatăl. Asta a fost vrăjitorie curată.

Ei, îți trebuie doar puțină îndemânare, răspunse modest tînărul.

După această întâmplare, tatăl, care nu ma putea de bucurie, porni cu fii prin sat, ca să-l vadă toată lumea. Ajungând ei în dreptul fierăriei, îi spuse celui de al treilea, care învățase meșteșugul de fierar.

– Acum e rîndul tău să ne arăți ce poți!

Dar cum tocmai atunci se vedea venind un călăreț, flăcăul le făcu semn să tacă, puse urechea la pământ, apoi, ridicându-se, le spuse.

– Calul călărețului care vine n-are potcoava de la piciorul stâng din față!

Pe urmă, alergă la fierărie, apucă un clește înroșit și, din câteva lovituri de ciocan făcu o potcoavă, o răci și ieși în drum chiar în clipa în care călărețul trecea prin față. Ținti bine și aruncă potcoava fix sub piciorul calului. Totul se petrecu atît de repede, încât călărețul nici nu-și dădu seama de ce făcuse flăcăul și trecu pe lângă ei ca fulgerul, fără să se oprească.

Dar cei cinci bărbați auzeau acum limpede și țăcănitul celei de-a patra potcoave. Tatăl era uluit.

Așa ceva nu vezi de două ori în viață!

Dar cum timpul trecuse, bărbații se îndreptară spre casă, fiindcă li se făcuse cam foame. La plită, bătrâna lor mama nu-și mai vedea capul de treburi, căci nu e o glumă să faci mîncare pentru cinci bărbați voinici care ar mânca și pietre.

Iaca a venit și vremea mea, spuse mezinul. Măicuță, omleta nu se face așa. trebuie s-o arunci în sus și pe urmă s-o prinzi iar în tigaie, ca pe o clătită, dacă vrei să fie pufoasă!

Apăi, dragul mamei, te-ai cam tăcănit prin cele străinătățuri. Uite ce, a ajuns oul mai deștept decât găina? Cine a mai văzut să arunci omleta ca pe clătite? Mai bine caută-ți de treburile tale, că m-a prins amiaza și eu încă n-am terminat mâncarea!

Ba nu, mamă, lasă-mă pe mine să o fac, și dacă nu ți-o plăcea, nu mă mai apropii de bucătărie. Tată, ia tava asta și duceți-vă în curte, să așteptați omleta!

Băiatul bătu omleta repede, deschise ușa cuptorului și o zvărli prin flăcări în așa fel, încât să iasă pe hornul casei. Pe urmă, alergă în curte, luă tava de la tatăl său, tocmai la timp, ca să prindă omleta rumenă ca o pasăre de aur.

Gustați, spuse tânărul, întinzând tava către tatăl și mama sa.

Era așa de aromată și gustoasă omleta, ca dacă te-ai fi ridicat atunci de la o masă copioasă, tot ți-ar fi lăsat gura apă privind-o.

Dragii mei, le spuse tatăl, nu cred că există cineva pe lumea asta care să-mi poată spune care dintre voi e mai îndemânatic. Eu, unul, nu pot și de aceea vă las casa și averea mea la toți patru, să o stăpâniți sănătoși și să trăiți ca niște frați buni. Și acum să mergem să mâncăm, că e păcat să lăsăm o așa minune de omletă să se răcească!

Rescriere după povestea normandă Cei patru frați, publicată de Editura Vox, 2000, Lectura: Cristina Ștefan, Ilustrație: Karina Ene