Piulița fermecată

Ca toate poveștile și aceasta începe cu a fost odată ca niciodată…doi frați care locuiau într-un mic sat japonez la malul mării. Fratele mai mare era harnic, iar cel mic, leneș. Într-o zi, fratele cel mare se duse la pădure și tăie lemne de dimineață până la amiază. Când soarele ajunse drept în creștetul capului lui, în fața sa se opri un bătrân. Acesta avea în mână o piuliță de piatră, de aceea în care se curăță orezul.

 – Om bun și harnic, aceasta este o piuliță fermecată, îi spuse. Îți va da tot ceea ce vei dori. Nu trebuie decât să amesteci în ea cu pistilul și să-ți pui o dorință. Ia-o acasă la tine.

Bătrânul misterios îi lăsă darul, și înainte ca băiatul să-și dea seama ce se întâmplase, dispăru. Nici măcar nu apucase să-i mulțumească. Dar luă piulița și alergă fericit către casă.

 – Piuliță, dă-mi te rog, orez! Avem nevoie de orez! se rugă el frumos și învârti pistilul în piuliță, până când o auzi sunând.

Deodată, din piuliță începu să curgă orez, mult orez. Atât de mult, încât toată casa se umplu.

– Îți mulțumesc, piuliță, spuse recunoscător băiatul cel muncitor.

Și pentru că deja avea prea mult, se duse în sat și îl dărui oamenilor.

– Îți mulțumim, îți mulțumim mult, ne-ai ajutat să nu ne moară copiii de foame, îi spuseră sătenii.

Doar fratele său leneș nu vedea cu ochi buni marinimia sa. Dacă aș avea eu o piuliță de asta, aș ști să o folosesc altfel, mormăia el.

Într-o zi, când fratele cel mare plecă la pădure, leneșul se furișă în casă, luă piulița și fugi din sat, direct pe mare. Luă o barcă cu vâsle, puse în ea piulița și vâsli în largul mării. Se îndepărtă repede de mal și când i se păru că se afla destul de departe pentru ca nimeni din sat să nu-l mai poată găsi, se opri din vâslit și se gândi ce ar putea să-i ceară piuliței.

Am găsit. Cel mai mult îmi plac covrigii dulci de orez. Amestecă tare cu pistilul în piuliță, așa cum văzuse la fratele său și porunci.

– Să-mi dai covrigi! Să-mi dai mulți covrigi dulci de orez!

Abia termină porunca, când începură să iasă din piuliță o mulțime de covrigi albi și buni.

– Ce bunătate! Numai covrigi dulci și toți sunt doar ai mei, se entuziasmă leneșul.

Apoi, se repezi și îi mâncă pe toți.

Dar, după atâta dulce, simți nevoia să mănânce și ceva sărat. Învârti din nou pistilul în piuliță și spuse.

– Să-mi dai chiar acum sare! Vreau sare! Toarnă-mi sare!

Și dintr-o data, din piuliță începu să curgă sare albă, fără încetare. Leneșul luă sarea în mână și strigă

– Ajunge! Destul, destul!

Dar sarea curgea fără oprire, până când umplu barca cu totul. Aceasta se scufundă împreună cu leneșul care se ținea de barcă și continua să strige

– Destul, destulă sare!

Dar, din piuliță sarea curgea mereu și pare că nu s-a oprit nici măcar în zilele noastre. De aceea marea este sărată.

Rescriere după povestea populară japoneză Piulița fermecată, publicată de Editura Vox, 2000, 

Lectura: Eduard Adam, Ilustrație: Cristian Păunescu