Povestea Omului de zăpadă

Ca toate poveștile și aceasta începe cu a fost odată… un om de zăpadă care arătă destul de ciudat: în loc de ochi avea două cioburi mari și o gură făcută dintr-o greblă veche, ceea ce îl făcea să pară că are și dinți. Era făcut de câțiva copii gălăgioși, dar foarte veseli, care se bucurau că, în sfârșit, puteau să se joace cu zăpada pufoasă.
– E așa de frig încât tremur de bucurie! Simt cum îmi trosnește tot corpul când bate vantul acesta rece și plăcut – spuse omul de zăpadă. Ce mult mi-ar plăcea să mă pot mișca din loc! Dacă aș putea, m-aș da și eu pe gheață, cum fac băieții, dar nu știu nici măcar să merg!
– Hai! Hai! se auzi atunci bătrânul câine din curtea în care era construit omul de zăpadă. Era cam răgușit și în loc să latre ham-ham, acum lătra hai-hai. Stătuse prea mult în casă, la căldură, și își cam pierduse vocea.
– Într-o bună zi, chiar soarele o să te învețe să mergi, spuse cățelul. Eu am văzut cum s-a întamplat anul trecut cu omul de zăpadă construit de băieți. Hai! Hai! Și cu cel de dinaintea lui! S-au dus cu toții…
– Adică vrei să spui că tocmai mingea aceea roșie de foc o să mă învețe să merg și să alerg? Nu îmi vine să cred, mai ales că, am observat că a coborât de pe cer și locul ei a fost luat de o altă minge mare și rotundă!
– Habar n-ai de nimic, răspunse câinele. Acum pe cer e luna, dar mâine dimineață o să vină din nou soarele și o să te învețe să aluneci la vale. O să se schimbe vremea cât de curând, simt că mă înțeapă o lăbuță și ăsta e semnul că se va încălzi afară.
– Nu prea înțeleg ce vrea să spună, se gândi omul de zăpadă, dar simt că mingea asta roșie nu prea îmi vrea binele! Prea se uită toată ziua fix la mine!
A doua zi, vremea se schimbă. Era o ceață deasă și un frig care pătrundea până la oase. Dar când răsări soarele, priveliștea era minunată. Copacii erau parcă împodobiți cu gheață, iar pe crengi străluceau picături de rouă asemănătoare broderiilor din dantelă. Totul strălucea, de parcă cineva presărase praf de diamant.
– Ce minunăție! Vara nu te poți bucura de o asemenea priveliște, spuseră o fată și un băiat, care se opriseră aproape de curtea în care se afla omul de zăpadă.
– Ei cine sunt? îl intrebă omul de zăpadă pe câine.
– Sunt doi îndrăgostiți care se vor duce într-o bună zi să locuiască în aceeași cușcă și să roadă același os. Hai, hai! Ei nu sunt ca tine, nu le place frigul. Uite, de exemplu, eu locuiam cu doi oameni când eram mai tânăr. Pe atunci stăteam pe o canapea de catifea și stăpâna mă mângâia mereu. Dar, după o vreme, am crescut prea mare și m-au trimis în camera servitoarei, unde să știi că îmi plăcea mai mult! Aveam mâncare bună, perna mea și stăteam lângă sobă cât era ziua de lungă, mai ales pe o vreme ca asta. Și acum mai visez la soba aceea!
– Sobă? Ce e aceea? E ceva ce seamăna cu mine?
– Nuuu, e exact opusul tău. E neagră ca un corb și are un gât lung și un mâner de alamă. Se hrănește cu lemne și din gură îi ies limbi de foc. Uită-te pe geamul casei, dacă vrei să o vezi.
Omul de zăpadă se uită lung către fereastră și îl intrebă pe câine.
– Și acum de ce nu mai stai lângă sobă? De ce ai renunțat la un loc atât de confortabil?
– Ei bine, am fost alungat pentru că l-am mușcat de picior pe băiețelul familiei. Acum îmi pare rău, dar lovise osul pe care îl rodeam și m-am supărat teribil! De atunci stau în lanț și sunt atât de răgușit că nu mai pot lătra precum ceilalți câini! Hai, Hai…
– Frigul e minunat, se gândi atunci omul de zăpadă! Dar tare mă întreb cum e într-o casă. Și ce trosnet ciudat se aude de la sobă! Oare cum o fi înăuntru? Tare vreau și eu lângă sobă!
– Hai, hai! Să nu te duci niciodată acolo pentru că, dacă te apropii, o să te topești!
Și tot așa au trecut zilele, iar omul de zăpadă nu înceta să se uite pe geam, spre sobă. Totul până într-o zi, când ferestrele erau atât de înghețate, încât nu se mai putea zări nimic pe geam.
– Offf, oare ce face soba? se întrebă omul de zăpadă, imaginându-și că e ca o ființă foarte interesantă care scoatea limbi de foc spre el. Își dorea așa de mult să o întâlnească! Nu mai putea să se bucure nici măcar de frigul și de gerul de afară.
– Nu e bine ce faci, spuse bătrânul câine! Mai ales că vremea începe să se schimbe!
Și într-o dimineață vremea se încălzi. Se apropia primăvara și afară era din ce în ce mai cald. Omul nostru de zăpadă se făcu din ce în ce mai mic până când, într-o zi, se transformă în apă. Iar în locul unde stătea el, rămăsese acum doar măturica de curățat sobele adusă de copii atunci când îl înălțaseră.
– Acum înțeleg de ce își dorea el atât de mult să se întâlnească cu soba! Măturica asta făcea parte din corpul lui! De asta avea un dor așa mare de sobă! Hai, hai!

Rescriere după povestea Omul de zăpadă, de Hans Christian Andersen. Lectura – Andi Vasluianu2