Tabloul fermecat

Ca toate poveștile, și aceasta începe cu a fost odată… o femeie care locuia la poalele munților alături de băiețelul ei. Femeii îi plăcea tare mult sa coasă și era chiar foarte îndemânatică, iar toate tablourile de mătase care ieșeau din mâna ei erau impresionante.

Într-o zi, copilul a găsit o pictură care înfățișa o casă mare în mijlocul unei grădini cu flori colorate, o câmpie verde, livadă, o grădină de zarzavat și un lac albastru cu mulți pești zglobii. Femeia s-a uitat la desen și s-a îndrăgosti pe loc de acea casă. Dar, pentru că nu avea bani să cumpere o asemenea minunăție, s-a hotărat să țeasă un tablou după acel desen. Măcar atât putea face! Dar lucrul era greu și zilele de țesut s-au transformat în luni. Seara femeia lucra în lumina rășinii de brad, care făcea mult fum, și de aceea au început să o doară ochii. Dar nu s-a lăsat. A continuat să țeasă.

După un an, ochii munciți ai femeii au început să lăcrimeze pe tabloul de mătase. Și unde cădea o lacrimă, izvorau pârâiașe limpezi și lacuri cu peștișori aurii. După doi ani în care lucrase aproape neîncetat, din ochii ei au început să curgă picături de sânge. Și acolo unde cădeau picăturile, răsărea un soare aprins care încălzea câmpii cu flori colorate.

Abia după trei ani tabloul, nespus de frumos, era gata. Casa avea un acoperiș albastru, ziduri verzi, stâlpii roșii, poarta galbenă. În fața casei era o grădină cu flori, iar în grădină un lac albastru cu peștișori aurii. În stânga casei se vedea o livadă, iar în dreapta era o grădină plină de verdețuri și pepeni galbeni.

La câteva zile după ce termină de țesut, soarele dispăru dintr-o dată de pe cer și se porni un vânt puternic care smulse tabloul din casă și-l purtă în cer, spre Răsărit. De supărare, femeia se prăbuși la pat și începu să se simtă, de la o zi la alta, din ce în ce mai rău. Atunci, fiul său spuse:

 – Așa nu se mai poate, mă duc să-ți aduc tabloul de mătase înapoi!

Așa că porni îndată spre Răsărit. După două săptămâni băiatul ajunse la Cheia Muntelui Mare. Și acolo… ce să vezi? În fața lui se aflau o casă de piatră, un cal de piatră și o bătrână cu părul alb.

 – Copile, unde te duci?

 – Mă duc să-i aduc mamei tabloul la care a țesut trei ani și pe care vântul l-a luat și l-a dus către Răsărit.

 – Tabloul a fost luat de zânele de pe Muntele Soarelui, ca model, să țeasă și ele unul la fel. Dar nu e ușor să ajungi la ele, să știi. Mai întâi trebuie să hrănești calul ca să învie. Cu el vei trece Muntele de Foc. Vei ajunge apoi la mare, unde valurile sunt foarte puternice. Abia după aceea îți vei putea cere înapoi tabloul.

Băiatul a ascultat-o, dar nu s-a speriat pentru că îi promisese mamei să-i aducă înapoi tabloul fie ce-o fi.

Așa că a hrănit calul, l-a încălecat și a luat-o la goană către răsărit. Apoi a trecut de flăcările Muntelui de Foc și de valurile reci ca gheața ale mării și, în cele din urmă, a ajuns la castelul de la Muntele Soarelui, exact cum îi spusese bătrâna.

– Zâne frumoase, le spuse el fetelor din castel, vă rog să îmi înapoiați tabloul, este al mamei mele!

 – Promitem să terminăm astăzi de țesut, așa că așteaptă în castelul nostru o noapte, după care poți lua tabloul cu tine.

Băiatul s-a învoit și, cum era foarte obosit, a adormit. În acest timp, zânele au agățat în tavan o perlă și sala s-a umplut de lumină pentru ca ele să poată termina de țesut la timp.

O zână mai îndemânatică, îmbrăcată în roșu, a terminat prima de țesut. Dar când a comparat tabloul ei cu cel țesut de mama băiatului și-a dat seama că al ei nu era la fel de frumos.

– Ce bine ar fi dacă aș fi și eu în acest tablou! s-a gândit ea atunci. Și cum celelalte zâne nu erau atente, HOP zâna a luat câteva fire de mătase și a țesut chipul ei pe tablou.

Când s-a trezit, băiatul a luat tabloul, l-a pus la piept sub haină, a încălecat și a luat-o la goană spre casă. Cum a văzut tabloul la care muncise 3 ani, ochii mamei s-au luminat.

– Băiatul meu, e întuneric aici. Să mergem afară să-l privim!

Zis și făcut. Dar cum au ieșit afară și au pus tabloul pe pajiște, din senin un vânt parfumat a pornit iar tabloul s-a mărit, întinzându-se pe mulți kilometri de câmpie. Coliba nu mai era, iar în locul său apăruse un palat, înconjurat de o gradină și o livadă, exact ca acelea țesute în tablou. Singurul lucru diferit era o fată îmbrăcată în roșu care privea florile lângă un lac cu peștișori. Era zâna care-și țesuse portretul în tablou. Devenise și ea reală!

Văzând cât este de frumoasă și blândă, mama băiatului o invită pe fată să locuiască cu ei. Nu a durat mult și băiatul a cerut-o de soție pe minunea de fată și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.

Adaptare după povestea chineză Tabloul fermecat, apărută la Editura Vox, Lectura – Julia Nagy