Alice în Țara Minunilor

Ca toate poveștile și aceasta începe cu… a fost odată un Iepure Alb taaare grăbit. De fiecare dată când Alice, fetița despre care îți vom povesti în continuare, se întâlnea cu el, îl auzea cum se plânge că a întârziat. Unde trebuia să ajungă? Ascultă povestea și vei afla.

Ei bine, aventura noastră începe într-o zi în care micuța Alice stătea pe malul unui râu, lângă sora sa, și se întreba cum de poate să citească o carte fără nicio poză și fără dialog, când deodată zări un Iepure Alb care alerga pe lângă ea, uitându-se cu îngrijorare la un ceas din buzunarul vestei.

– Vai, vai, o să întârzii! Ah, lăbuțele mele! Ah, blana și mustățile mele!

 – Ce o mai fi și ciudățenia asta? Un iepure cu ceas, vestă și buzunare? se gândi Alice și o luă la fugă după el până la o vizuină destul de măricică, ascunsă printre tufișuri.

– Oare cât de adâncă e vizuina aceasta? se întrebă ea în timp ce aluneca tot mai jos, printr-un fel de tunel. Cred că în curând ajung în centrul pământului, așa de mult pare că am coborât! Ah… și Dina ce o să facă diseară fără mine, dacă nu ajung la timp acasă? spuse Alice cu gândul la pisica ei. Sper să nu uite mama și tata să îi pună lapte în farfuriuță la ora mesei!

Și cum se gândea ea la pisică, se trezi în mijlocul unei săli lungi cu multe, multe uși.

– Iată o cheie aurie! observă Alice pe o măsuță din mijlocul sălii.

– Sigur cu ea pot descuia una dintre ușile de aici! mai spuse în timp ce încerca să deschida ușa la care părea că se potrivește cheia.

Alice avusese dreptate, cheia era potrivită, dar era imposibil ca un om să intre pe ușă pentru că era atât de mică încât abia dacă putea un șoricel să se strecoare pe acolo. Vai, și ce grădină minunată se vedea dincolo de ușiță!

BEA-MĂ! Descoperi fetița că scrie pe o sticlă mică, așezată pe masa unde fusese și cheia.

– Hmmm… dacă pe sticluță nu scrie Otravă, atunci vreau să gust, se gândi Alice. Și cum nu scria nimic, fetița se decise să bea. Era așa de bun! Ca un amestec delicios de plăcintă cu vișine, cremă de ananas, friptură de curcan și pâine prăjită cu unt.

– Ooo, ce ciudat mă simt dintr-o dată! strigă fetița în timp ce se făcea mică-mică, tot mai mică.

– Acum am înălțimea perfectă pentru a intra pe ușă, spre grădină, își spuse.

Dai vai! Uitase cheița pe masă și acum nu mai avea cum să ajungă la ea. Nu trecu mult și privirea îi căzu pe o cutiuță care se afla sub masă. În ea găsi o prăjitură pe care scria Mănâncă-mă, așa ca Alice mușcă o bucățică.

– Ce se mai întâmplă acum? E așa de ciudat!

De data aceasta săraca fată se lungi așa de tare încât se lovi cu capul de tavan.

– Ce mă fac? spuse biata Alice și începu să plângă minute în șir până când în jurul ei se făcu o ditamai balta de lacrimi, atât de adâncă încât o mulțime de păsări și tot felul de alte animale care treceau pe acolo, cădeau în ea și erau gata-gata să se înece.

– Vai, vai, Regina! O să se supere foarte tare dacă întârzii, se auzi dintr-o dată.

Da, cum vă închipuiți, era Iepurele Alb, îmbărcat foarte elegant, care, din cauza grabei, scăpă din mână un evantai și o pereche de mănuși.

– Stai, domnule Iepure, așteaptă! Încercă să spună Alice, în timp ce ridica de jos evantaiul și mănușile. Ce lucruri ciudate se petrec azi! Și când te gândești că ieri totul era normal!

Și cum stătea și se minuna, făcându-și vânt cu evantaiul, fetița începu să scadă în înălțime. Desigur că evantaiul era de vină, dar partea bună era că Alice ajunsese acum la înalțimea potrivită pentru a intra prin ușa care ducea spre grădină.

– Hei, Mary Ann, intră repede în casă și adu-mi o pereche de mănuși și un evantai!

Era Iepurele Alb, care se întorsese îngrijorat după ce pierduse și o confundase pe Alice cu doamna care obișnuia să îi facă ordine în vizuină.

– Ah, o să mă execute! auzi în urma ei Alice, în timp ce alerga spre casa iepurelui să îi aducă evantaiul și mănușile.

– Ce bizar, acum fac și comisioane pentru un iepure care mă confundă cu altcineva! se gândi Alice.

Și cum alerga ea în jurul vizuinei, se trezi în fața unei ciuperci mari pe care stătea o omidă albastră, cu brațele încrucișate, și fuma dintr-o pipă lungă.

– Dar dumneata cine mai ești? întrebă omida somnoroasă, fără să o bage prea mult în seama pe Alice.

– Domnule Omidă, nu prea mai știu cine sunt acum. M-am schimbat de multe ori în ultimul timp, deci nu pot spune decât că mi s-au întâmplat tot felul de ciudățenii. Ba mă fac mică, ba mă fac mare și nu prea îmi amintesc lucruri de care ieri eram sigură. De exemplu, am uitat o poezie pe care o știam foarte bine.

După un minut, două, domnul Omidă căscă și coborî de pe ciupercă, spunând nepăsător:

– Dacă mănanci dintr-o parte a ciupercii crești mare, iar din cealaltă te faci mică.

Of, greu i-a fost fetiței să se lămurească din ce parte să mănânce dar, după mai multe peripeții, a reușit să ajungă iar la înălțimea ei obișnuită.

 – Fooarte curios ce se întamplă. Niciodată nu știu ce o să devin și cât o sa cresc de la un minut la altul, se gândea Alice în timp ce înainta printr-o poieniță. Dar ce să vezi? În fața ei apăru o căsuță, iar la ușă bătea tocmai atunci un lacheu care semăna mult cu un pește. Știi ce e acea un lacheu? E un fel de valet, sau un servitor.

Ei bine, Lacheul-Pește fu primit la ușă de un lacheu cu față de broască. Îi aduse Ducesei care stătea acolo o invitație la crichet din partea Reginei. Curioasă, Alice înaintă spre casă și acolo o descoperi pe Ducesă legănând un copil cam… ciudat, care grohăia ca un purcel și strănuta hapciu-hapciu încontinuu din cauza prafului de piper care plutea în aer. Se pare că bucătăreasa gătea chiar atunci o supă cu prea mult piper. Lângă ele torcea o pisică cu gura până la urechi.

– Bună ziua, spuse Alice. Îmi puteți spune de ce pisica dumneavoastră rânjește așa?

– Fiindcă-i o pisică din Cheshire, zise Ducesa, destul de supărată.

– Nu știam că pisicile din Cheshire rânjesc așa… se gândi Alice, în timp ce privea pisica cu gheare foooarte lungi și o mulțime de dinți.

– Pisicuță de Cheshire, începu fata cu puțină teamă… îmi poți spune în ce direcție să o iau ca să plec de aici?

– Păi… asta depinde de locul unde vrei să ajugi. Dacă o iei spre dreapta, ajungi la casa Pălărierului, iar dacă mergi spre stânga, ajungi la Iepurele de Martie. Dar toți sunt cam săriți de pe fix… De fapt.. toți suntem cam nebuni pe aici. Spuse pisica în timp ce tot apărea și dispărea încet, de la vârful cozii până la gură. În urma ei rămânea adesea doar rânjetul, după ce tot corpul dispărea ca printr-o magie.

– Ma duc spre Iepurele de Martie, că Pălărieri am mai vazut! se gândi Alice și porni spre stânga pâna ajunse la o casă mare unde Iepurele de Martie și Pălărierul luau ceaiul, înghesuiți la o masă. Între ei dormea buștean un Bursucel pe care cei doi îl foloseau drept pernă. Deși masa era maaare, toți stăteau într-un singur colț.

 – Nu mai e loc! Nu mai e loc și pentru tine!

– Ba e loc destul, răspunse Alice cam supărată, și se aseză într-un fotoliu mare, la un capăt al mesei.

– A câta zi din lună e azi? întrebă Pălărierul

– A patra, răspunse Alice, după ce se gândi puțin.

 – Of, cu două zile în urmă! Ți-am spus să nu ungi roțile cu unt, spuse Pălărierul, uitându-se furios spre Iepure.

– Era un unt foarte gustos!

 – Da, dar odată cu untul au intrat și câteva firimituri de pâine.

Iepurele se uită la ceas și apoi îl înmuie în ceașca lui cu ceai.

– Ce ciudățenie amuzantă! se gândi Alice. Un ceas care arată ziua și nu arată ora. Și ce ciudat că l-a înmuiat în ceai!

– Nu prea înțeleg ce se întâmplă aici, spuse Alice cu voce tare.

– Păi sigur că nu, ce știi tu despre Timp? Îl cunoști? spuse Pălărierul. Dacă vrei să știi, eu îl cunosc, dar s-a cam supărat pe mine și acum ceasurile noastre arată mereu ora 6.

– Aaaa, acum înteleg! spuse Alice. Ăsta e motivul pentru care sunt atât de multe cești și farfurioare pe masă. E mereu ora ceaiului.

– Dacă ești așa deșteaptă, întrerupse Iepurele discuția, ia spune o poveste.

– Nu cred că știu vreuna, spuse Alice luată prin surprindere.

 – Atunci nu mai vorbi! Hai să îl trezim pe Bursucel și o să ne spună el, strigă Pălărierul.

– Uhhh… ce lipsă de respect, se gândi Alice și se ridică de la masă. Mai bine plec decât să iau ceaiul cu acești aiuriți.

După doar câteva minute de mers pe jos, Alice descoperi un copac cu o ușă care ducea în interiorul lui. Nimic nu i se mai părea imposibil, așa că intră în copac și ajunse tocmai în grădina cea frumoasă, lângă o tufă de trandafiri albi. Trei grădinari, sub forma unor cărți de joc, se certau între ei, în timp ce vopseau trandafirii albi cu vopsea roșie.

 – Îmi puteți spune de ce vopsiți trandafirii? întrebă Alice nedumerită.

– Știți domnișoară, aici trebuia să fie o tufă de trandafiri roșii, dar din greșeală noi am plantat trandafiri albi. Dacă descoperă Regina, o să ne taie capul. Așa că îi vopsim acum, înainte să vină și să îi vadă.

 – Aoleu, Regina, vine Regina! strigă atunci grădinarul care arăta ca o carte de joc cu cifra 5 pe ea.

Atunci Alice văzu alaiul, printre care se afla și Iepurele Alb. Regele și Regina de cupă, împodobiți de sus până jos cu inimi, treceau mândri printre supuși.

 – Asta cine e? întrebă Regina când o zări pe Alice.

 – Mă numesc Alice, spuse fetița cu respect.

 – Și ăștia cine sunt? întrebă uitându-se la cei trei grădinari care stăteau speriați cu fața spre pământ.

 – De unde să știu eu? răspunse Alice.

 – M-ați amețit, tăiați-le capul tuturor! spuse, uitându-se spre Alice și spre grădinari.

 – Prostii! zise Alice cu hotărâre.

– Treceți toți la locurile voastre, să jucăm crichet! ordonă regina nervoasă.

Crichetul e un joc între 2 echipe, în care trebuie să introduci mingea în poarta adversarului folosindu-te nu de picior, ca la fotbal, ci de niște bastoane speciale.

 – Dar cum să jucăm pe terenul acesta? se gândi Alice. E plin de găuri, iar îl loc de mingi sunt arici. Oooo, vai, și în loc de bastoane sunt păsări flamingo.

Deși Alice încercă să mânuiască pasărea-flamingo, totul era în zadar. Săraca înaripată se tot răsucea, iar aricii nu stăteau ghemuiți, ci se tot mișcau din loc.

 – E foarte greu jocul ăsta și nu îl înțeleg. Cum să fac să plec rapid fără să mă vadă nimeni?

Și cum se uita ea în jur, deodată zări o față cunoscută cu un zâmbet maaare.

– Asta e pisica de Cheshire! Ce bine că am și eu cu cine să vorbesc!

– Cum te descurci? o întrebă pisica.

– Uhh, greu! Am impresia că nu se joacă deloc crichet. Toți se ceartă, țipă și joacă fără nicio regulă. În plus, Regina are un singur fel de a rezolva problemele: îi amenință pe toți că le taie capul.

Dar… dacă stau să mă gândesc mai bine… cui îi pasă? Nu sunt altceva decât un pachet de cărți de joc.

În clipa aceea, toate cărțile din pachet se năpustiră asupra ei și fetița scoase un țipăt, dând din mâini, ca să le alunge.

Dar ce să vezi? Alice se trezi dintr-o dată întinsă pe mal, cu capul în poala surorii ei care o striga:

– Trezeste-te, Alice! Ce mult ai dormit!

– O, am avut un vis atât de ciudat!

 

Rescriere dupa traducerea textului Alice în Țara Minunilor, de Lewis Carrol, Lectura  – Andrei Paleu