Crăiasa Zăpezii

Ca toate poveștile și aceasta începe cu… a fost odată un vrăjitor foarte răutăcios care a creat o oglindă fermecată special pentru a râde de oameni și pentru a-i supăra. În această oglindă nu se vedeau lucrurile frumoase, ci doar lucruri urâte, defecte, stricate. Cu cât te uitai mai mult în ea, cu atât aveai impresia că ești mai pocit. Ei bine, într-o zi vrăjitorul a scăpat oglinda din mână, iar ea s-a spart în mii și milioane de bucăți care au început să intre în ochii oamenilor din toată lumea făcându-i să vadă tot ce era lipsit de frumusețe în jurul lor. Ba mai mult, unele cioburi au ajuns în inimile oamenilor și le-au prefăcut pe loc în bulgări de gheață.

  • Haaaaa, haaa, îmi vine să plesnesc de râs! spunea vrăjitorul cel rău. Ce bine îmi pare că am stricat lumea și acum totul e cu susul în jos.

În acest timp, Karl și Gretchen se jucau printre flori și se uitau pe cărți cu poze. Erau cei mai buni prieteni si se înțelegeau atât de bine de parcă ar fi fost frați. Vara alergau prin grădinile cu trandafiri ale părinților și iarna, în zilele în care ningea tare și nu puteau ajunge unul la celălalt, încălzeau pe sobă bănuți de aramă și îi lipeau de geam ca să topească florile de zăpadă de pe fereastră și să își poată face cu mâna seara, înainte de culcare.

  • Crăiasa Zăpezii vine și pe la noi iarna? a întrebat odată fetița, știind din poveștile bunicii că iarna o crăiasă de gheață vine pe pământ.
  • Atâta îi trebuie, să vină! a răspuns băiețelul. Că o pun pe sobă ca pe un bănuț și se topește imediat!

Dar nici nu termină bine de spus aceste lucruri, că micuțul Karl strigă:

  • Au! M-a lovit ceva în piept! Au! Mi-a intrat ceva în ochi!

Era un ciob mic, mic din oglinda vrăjitorului, dar suficient cât să îi transforme inima într-un bulgăre de gheață și să-l facă să vadă tot ce e mai urât pe lume.

  • Vai, ce urâtă ești! i-a spus el fetiței. Și ce urât e trandafirul acesta de la geam, vreau să îl rup!
  • Karl, ce faci? Ce e cu tine? Hai să ne uitam pe cartea cu poze.
  • Nu, e o carte pentru copii mici. Nu vreau să mă mai joc cu tine. Vreau să mă dau cu săniuța unde se dau ceilalți băieți. Plec!

Zis și făcut. De obicei, băieții mai mari își prindea săniuța de câte o căruță și se lăsau trași de ea mult, mult, până se plictiseau. De data aceasta trecu pe acolo o sanie mare, albă, cu un vizitiu îmbrăcat în haină de blană albă. Karl își prinse săniuța de sania cea mare și se lăsă dus de ea departe, spre viscol, unde fulgii erau de-a dreptul uriași. Uitându-se mai bine la vizitiu, băiatul observă că nu era bărbat, ci o femeie… era… Crăiasa Zăpezii.

  • Îți e frig? întrebă ea, sărutându-l pe frunte.

Sărutarea ei era atât de rece încât Karl simți că o să îi înghețe tot corpul. O singură sărutare a fost de ajuns și băiatul a uitat de Gretchen, bunica și toți prietenii de acasă. Ba mai mult, a început să o îndrăgească pe frumoasa Crăiasă și să zboare cu ea sus printre norii negri, peste păduri și ape înghețate, prin zăpadă și vânt.

În timpul acesta, Gretchen se tot întreba unde a dispărut prietenul ei. Nimeni nu știa. Băieții îi spuseseră că își legase săniuța de o sanie mare și apoi… dispăruse aproape de ieșirea din oraș, spre râu.

  • Ce dor îmi e de Karl! Am o idee. O să îmi pun pantofiorii cei roșii, pe care Karl încă nu i-a văzut, și am să merg la râu să-l întreb dacă știe ceva de prietenul meu.

Și așa a făcut.

  • Râule, uite, îți dau pantofiorii mei cei noi dacă mi-l aduci pe Karl înapoi, spuse fetița.

Și Gretchen s-a urcat într-o bărcuță, a vâslit spre mijlocul râului și a aruncat pantofii în adâncuri. Degeaba a așteptat, că râul nu i l-a adus pe Karl înapoi… ba mai mult, fetița nu s-a mai putut întoarce la mal, că se depărtase prea mult, așa că porni cu barca în jos pe apă, sperând că va ajunge la prietenul ei.

  • Hei, ce fetiță frumoasă, auzi dintr-o dată. Ce faci singură pe apă? Sărăcuța de tine…

Când se uită spre mal, Gretchen văzu o babă care apucase barca cu bastonul și o trăgea încet spre ea.

  • Vino în casa mea, spuse baba. Mereu mi-am dorit o fetiță… O să te poți juca într-o grădină mare, plină cu flori și cireși.

Tare mult i-a plăcut fetiței în casa babei, dar când a zărit tradafirii din grădină și-a amintit pe loc de Karl și a pornit din nou la drum, în căutarea prietenului său. Merse ce merse până când în fața ei apăru o cioară:

  • Crrrr! Crrrr! Unde te duci, fetițo?

Gretchen îi povesti că își caută prietenul și o întrebă pe cioară dacă știe unde ar putea fi.

  • Cred că știu de cine vorbești. Dar te-a uitat…
  • De ce? Spune-mi! Spune-mi!
  • Ei bine, noi avem aici o prințesă care a vrut să se mărite. Au venit o mulțime de băieți să o ceară de nevastă, dar niciunul nu era destul de curajos încât să vorbească cu ea fără teamă. Când vedeau palatul și soldații, se speriau și nu mai puteau să scoată niciun cuvânt. Totul până într-o zi când a apărut un băiat frumos care s-a dus direct la prințesă fără frică.
  • El e! Karl! Plecase cu săniuța în spate. Hai, mai spune-mi, s-a însurat cu prințesa?
  • Da, desigur, crrrr, crrrr.
  • Te rog, du-mă la palat! spuse atunci Gretchen. Vreau mult să îl văd pe Karl.
  • Drăguță, nu e chiar așa de ușor să intri într-un palat. Hai cu mine, că prietena mea cioara domestică știe o scară prin spate și poți intra pe acolo fără să te vadă nimeni.

Și uite așa intră Gretchen în palat unde totul arăta ca în povești: tavanul părea un palmier cu frunze de sticlă, iar paturile regale erau din aur, fiecare semănând cu un crin. Patul reginei era alb, iar al regelui roșu.

  • O! Karl! Dar, vai, regele nu era Karl al ei, ci un băiat la fel de tânăr și frumos, dar… nu el. Dezamăgită, Gretchen le povesti totul celor doi regi și le ceru o trăsurică, un cal și o pereche de pantofi ca să meargă mai departe în lume după Karl.
  • Drum bun, drum bun! I-au urat regele și regina, urcând-o pe fetiță într-o caleașcă plină de bunătăți: turtă dulce, covrigi și fructe.

Să nu credeți că aventurile lui Gretchen s-au oprit aici. Ei bine, în timp ce traversa o pădure deasă, în fața ei ieși un grup de tâlhari:

  • Ce fetiță grăsuță și drăguță! spuse nevasta unuia dintre tâlhari, o babă cu sprâncene atât de lungi încât îi intrau în ochi. E ca un miel gras, îmi vine să o mănânc.
  • Las-o, ca vreau să mă joc cu ea! spuse fata babei în timp ce își mușca mama de ureche cu putere. Las-o în pace și fă-mi loc că vreau să stau cu ea în trăsură. În noaptea asta o să dormi cu mine și cu păsările mele, îi spuse ea lui Gretchen.

Casa tâlharilor era de fapt un castel derăpănat, plin de crăpături și geamuri sparte.

  • Aici o să dormim! spuse fata tâlharilor, arătând spre un colț unde erau multe paie acoperite cu covoare. Deasupra, pe niște lemne, stăteau peste o sută de porumbei, iar lângă pat se odihnea cuminte un ren pe care fata babei îl prinsese cu un lanț de picior. Hai, povestește-mi de unde vii și unde te duci!

Și Gretchen îi povesti toată aventura ei până când fata babei adormi. Atunci, porumbeii începură să vorbească cu glas omenesc:

  • U-gu-gu, u-gu-gu! L-am văzut pe Karl. Era în sania mare a Crăiesei Zăpezii și credem că mergea spre Laponia unde e mereu frig și gheață. Renule, spune tu… cum e în Laponia?
  • Offf, ce amintiri frumoase! spuse renul. În Laponia e așa de bine, poți să alergi cât vrei tu și să te joci în zăpadă. Acolo stă Crăiasa vara, dar palatul ei e departe, tocmai la Polul Nord, pe o insulă. Acolo m-am născut eu.

A doua zi dimineata Gretchen îi spuse totul fetiței de tâlhar, iar ea îl eliberă pe ren cu condiția să îi ducă prietena la palatul de gheață.

  • Plecați repede, înainte să își dea seama toți din casă că ați dispărut. Și tu Gretchen nu mai plânge, te eliberez, du-te și găsește-ți prietenul.

În drumul lor, fetița și noul său prieten se opriră la o casă tare sărăcăcioasă unde locuia o laponă bătrână. Renul îi povesti tot ce se întâmplase cu Gretchen pentru că fetița era atât de înghețată încât abia putea vorbi.

  • Vai de voi! spuse lapona. Mai aveți mult de mers. Voi scrie o scrisoare pe un pește uscat, că hârtie nu am, și vă rog să i-o dați unei finlandeze care locuiește aproape de Crăiasă. Ea o să vă spună mai bine cum stau lucrurile.

După ce i-au povestit și finlandezei toate aventurile prin care au trecut, cei doi prieteni s-au uitat cu lacrimi în ochi spre femeie și au rugat-o să îi ajute.

  • Știu unde e Karl. E la Crăiasă Zăpezii și îi place la ea nu pentru că e acolo e cel mai frumos din lume, ci pentru că are un ciob în inimă și unul în ochi. Dacă reușiți să i le scoateți, Karl va fi băiețelul bun pe care Gretchen îl cunoaște. Atunci Crăiasa nu va mai avea nicio putere asupra lui. Ba mai mult, singura care îl poate ajuta pe Karl este chiar Gretchen. Iubirea, prietenia și drăgălășenia ei sunt mai puternice decât orice vrajă. Porniți chiar acum spre grădina Crăiesei, iar tu, fată bună, oprește-te lângă un copăcel cu fructe roșii pe care îl vei vedea la intrare. De acolo renul nu mai poate veni cu tine, o să mergi singură.
  • Vai, nu mi-am luat pantofiorii și nici mănușile, și e așa frig…. spuse Gretchen, dar renul alerga deja cu ea în spate spre grădină și nu se opri decât atunci când ajunse la pomul descris de finlandeză. Întoarce-te, prieten drag, spuse fetița. De aici merg singură.

Și cum înainta ea prin zăpada rece, în față zări palatul Crăiesei. Zidurile erau din zăpadă viscolită, ferestrele și ușile scârțâiau de la vânt, camerele erau goale, reci și sclipitoare, era pustiu și frig. În mijloc se afla un lac înghețat care se sfărâmase în mii de bucățele, iar aici îi plăcea Crăiesei cel mai mult să își petreacă timpul. Karl stătea adesea lângă ea și se juca cu bucăți de gheață, ca niște cuburi, pe care le așeza în tot felul de poziții ca să formeze cuvinte.

  • Acesta este jocul de gheață al înțelepciunii, îi spuse Crăiasa. Dacă reușești să scrii VEȘNICIE, atunci o să îți dăruiesc lumea întreagă și o pereche nouă de patine. Între timp, eu mă duc să duc frigul în cât mai multe colțuri ale lumii.

Și iată că, după ce Crăiasa plecă, Gretchen alegă spre prietenul ei de gheață, îl luă în brațe, și începu să plângă cu lacrimi atât de fierbinți, încât inima ca un bulgare de zăpadă a lui Karl începu să se topească.

  • Gretchen! Gretchen! Unde suntem? Vai, ce frig e aici! Și ce pustiu!

Atât de fericită era fetița încât începu să îi sărute ochii, fruntea, obrajii. Până și bucățile de gheață din jocul înțelepciunii începură să danseze de bucurie, văzând iubirea celor doi copii, apoi se așezară singure în ordinea corectă pentru a forma cuvântul Veșnicie.

Luându-se de mână, prietenii ieșiră din palat, vorbind despre bunica, trandafiri, orașul lor. Pe unde treceau ei, ieșea soarele și zăpada dispărea. Pe drumul spre casă i-au reîntâlnit pe rând pe toți prietenii pe care Gretchen și-i făcuse în călătoria spre palatul de gheață: renul, lapona, fetița de tâlhari… apoi au ajuns acasă la bunica unde toate lucrurile erau la locul lor, așa cum le știau. Dar când s-au uitat în oglindă și-au dat seama ca acum sunt mari, oameni în toată firea, și totuși copii… copii în inimile lor.

→ Descarcă fișa de evaluare aici: Crăiasa Zăpezii

Adaptare după textul cu același nume de Hans Christian Andersen

Lectura: Ștefania Roman, voluntar Orange

Un proiect susținut de Fundația Orange prin programul Lumea prin Culoare și Sunet