Don Quijote de la Mancha

Că toate poveștile, și aceasta începe cu… a fost odată, cu mult timp în urmă, în Spania, într-un sat din ţinutul La Mancha, un hidalgo, adică un mic boier cu strămoși cavaleri. Îl chema Alonso Quixano, avea cam 50 de ani și cât era ziua de lungă, uneori chiar și noaptea, citea povestiri despre cavalerii faimoși și curajoși. Ba mai mult, din puținii bani pe care îi avea își cumpăra mereu cărți, așa că adunase atât de multe volume, încât umpluse o cameră întreagă unde își petrecea toată ziua. De la un timp, începuse să creadă că el însuşi este un cavaler, asemenea celor despre care citea.

Într-o dimineaţă, aşa, deodată, își zise:

– Gata, nu mai pot sta, trebuie să plec!  Lumea este plină de nedreptăți! Trebuie să ocrotesc bătrânii și copiii, să fiu ca un scut pentru cei fără apărare și să eliberez domnițele din mâinile uriașilor.

Fără să stea pe gânduri, se apucă să repare armura pe care o purtase bunicul său, deși era foarte ruginită. Dar orice cavaler trebuie să aibă și un cal, nu? Calul său era atât de slab și de bătrân, încât abia se ținea pe picioare! Oricum, acest lucru nu era o problemă, ci faptul că bietul animal nu avea un nume potrivit. După patru zile în care s-a tot gândit la nume, în sfârșit, și-a spus:

– Rosinante! Rosinante este un nume perfect pentru un cal care să poarte prin lume un cavaler rătăcitor! Și acum…. Să mă gândesc la un nume potrivit pentru mine.

După alte opt zile de gândit hotărî ca de acum înainte să își spună Don Quijote de la Mancha.

– Acest nume răsunător va rămâne ani întregi în memoria oamenilor datorită cărților care îmi vor lăuda faptele de vitejie. Dar vai! Un cavaler fără o „iubită“ este că o câmpie fără flori. Cui îi voi dedica victoriile mele?  Pe loc îi veni în gând o fată frumoasă din satul vecin. Îi căută și ei un nume răsunător și hotărî: Dulcineea de Toboso.

Astfel, toate fiind pregătite, își luă platoșa, sabia și lancea, își puse coiful, încălecă pe Rosinante și porni la drum gândindu-se doar la bătăliile pe care le vă duce de atunci înainte.

Și așa începură faimoasele peripeții ale lui Don Quijote!

Nu merse mult si deodată i se păru că aude niște vaiete, ca un plans, din pădure.

– Sigur sunt vaietele cuiva care cere apărare! Bine că sunt aici ca să-i pot fi de ajutor! Atunci văzu un băiat tânăr pe care un bărbat  îl lovea fără milă. La fiecare lovitură, băiatul striga:

– Iartă-mă, că nu mai fac altă dată, voi păzi animalele cu mai mare grijă!

Văzând Don Quijote ce se petrece, strigă tare:

  • Stai, dezleagă-l imediat pe băiat, căci nu se cuvine să pedepsești un om ce nu se poate apăra.
  • Domnule Cavaler, băiatul ăsta este sluga mea care îmi păzește oile. Dar în fiecare zi îmi lipsește o oaie. Eu îl pedepsesc pentru că nu-și face datoria, deși el crede că îl învinuiesc pentru că nu vreau să îl plătesc.
  • Dacă nu dezlegi băiatul și dacă nu-i plătești toată datoria o să ai de-a face cu sabia mea, strigă Don Quijote.
  • Voi face cum poruncești, dar nu am toți banii la mine. Ajungem acasă și îi dau toți banii.
  • O, nu! strigă baiatul cu spaimă.
  • Nu te teme, îl liniști Don Quijote pe băiat. Ai încredere în el. A zis că te va lăsa liber și îți va plăti toată datoria. Iar pe tine, dacă nu vei face cum ți-am poruncit, voi ști unde să te găsesc. Căci, ascultă, eu sunt Don Quijote de la Mancha și îi pedepsesc pe cei care fac nedreptăți.

După aceste cuvinte, dădu pinteni calului și plecă. Dar îndată ce disparu, omul se întoarse către băiat și începu să îl lovească din nou.

Și cum mergea cavalerul fără o țintă precisă, prin păduri și peste dealuri, deodată întâlni câțiva negustori de mătase, împreună cu slugile lor.  Atunci, Don Quijote se opri în mijlocul drumului şi strigă:

– Niciunul dintre voi nu trece mai  departe dacă  nu spuneți că  Dulcineea del Toboso  este  cea  mai frumoasă  prinţesă din  lume!

– Arată-ne-o, iar dacă este frumoasă, vom spune cum vrei tu.

– Trebuie să credeți fără s-o vedeți; dacă nu, vă voi pedepsi pentru că puneți la îndoială cuvintele unui cavaler! 

Și cum unul dintre negustori începu să râdă, Don Quijote se supără și se repezi să îl înfrunte cu lancea.

Dar Rosinante, obosit și flămând după atâta drum, se împiedică și își aruncă stăpânul la pământ. Degeaba încercă omul să se ridice, că lancea și greutatea armurii îl trăgeau tot în jos. Atunci, unul dintre servitori se apropie și îi dădu câteva lovituri pe spinare cu  propria  lui lance,  pe care o și rupse, că să-l  înveţe  minte.  Apoi, călătorii își văzură mai departe de drum, râzând de cavalerul cel ciudat.

  Vai, sărmanul Don Quijote! Nici nu ne putem imagina cât ar fi stat lovit acolo dacă nu l-ar fi găsit un fermier și nu l-ar fi dus înapoi acasă.

– Ce nenorocire! se auzi o voce din casa cavalerului. Sunt trei zile de când lipsește cu tot cu armură și cal. Acum îmi aduc aminte cum zicea că vrea să devină cavaler rătăcitor. Și uneori, după ce citea câte doua zile și două nopți, punea cartea deoparte, își lua sabia și începea să se lupte cu pereții. Când se liniștea, zicea că s-a luptat cu niste zmei cât clopotnița de mari, le povestea servitoarea care îl mai ajuta pe bărbat prin casă prietenilor lui Don Quijote, îngrijorați de lipsa lui.

— Nu vă speriați, zise Don Quijote, deschizând ușa. Nu sunt rănit din lupta cu uriașii, dar sunt puțin strivit din pricina căderii lui Rosinante. 

Servitoarea, speriată, începu să îi caute rănile, dar găși doar cucuie, umflături și vânătăi. Așadar, cei adunați în casa bărbatului, hotărâră să ardă toate cărțile care-i băgaseră în cap acele idei aiurite și să zidească ușa care ducea spre bibliotecă. 

  În noaptea când ai plecat dumneata, a venit un vrăjitor călare pe un zmeu și a intrat în camera ta cu multe cărți, îi spuse a doua zi servitoarea lui Don Quijote. Ce a făcut înăuntru, nu stiu. Dar când a plecat, a umplut toată casa de fum. Când am vrut să văd ce s-a întâmplat, totul dispăruse.

— Acest vrăjitor e dușmanul meu, zise Don Quijote cu multă tristețe. Și începu deja să-și facă planuri pentru o nouă călătorie. Ba mai mult, fără să știe nimeni, îi propuse unui țăran din sat pe nume Sancho Panza să fie scutierul lui, promițându-i că îl vă face guvernatorul unei insule.

— Stăpane, cavaler rătacitor, să nu uiți insula pe care mi-ai promis-o! Ce bucurie pentru soția mea, când vă deveni regina… A… și încă o rugăminte. Vreau să iau cu mine măgarul, că să nu merg prea mult pe jos.

— Fii pe pace, îți vei primi insula, îi spuse din nou cavalerul. Hai la drum cu tot cu măgar!

Și cum mergeau ei, văzură în depărtare treizeci sau patruzeci de mori de vânt. Atunci, Don Quijote strigă:

– Uite Sancho, acolo în depărtare! 30 de uriași! O să-i dobor pe toți și o să le iau averile!

Sancho se uită îndelung, dar nu văzu în fata lui decât 30 de mori de vânt.

– Care uriași, stăpâne? Sunt doar niște mori de vânt! Stai, unde mergi?

Dar Don Quijote nu-l mai asculta demult. Plecase deja să înfrunte umbrele uriașe care se învârteau cu putere.

— Nu fugiți, fricoșilor, urla Don Quijote, nu fugiți! O să vă înving!

Cu sabia înainte, el se repezi spre cea mai înalta dintre mori și, izbindu-se de o aripă a ei, își făcu sabia bucăți, iar el și calul se treziră aruncați departe în mijlocul câmpului.

– Vai, stăpâne! Ți-am spus eu că nu erau uriași, ci mori de vânt! Ia uite ce rănit eșți! Ridică-te și hai să pornim mai departe.

Și au mers, au tot mers, iar aventurile lor nu s-au oprit. Au întâlnit pe drum călugări, hangii, păstori, soldați, preoți, condamnați, evadați și chiar îndrăgostiți. Într-o dimineaţă, pe când Don Quijote, se plimba visător pe ţărmul mării, împreună cu bunul Sancho, iată că în față îi ieși un călăreţ necunoscut, care îi spuse:

— Slăvite senior din La Mancha, a cărui faimă şi ale cărui isprăvi fără asemănare au făcut înconjurul lumii! Sunt Cavalerul Oglinzilor, sau Cavalerul Albei Luni, cum îmi zic unii. Te chem în luptă, pentru că vreau să recunoşți că doamna gândurilor mele e cu mult mai frumoasă decât Dulcineea ta. Dacă te înving în luptă, te oblig să-mi predai armele şi să te întorci în satul tău.

Vă întrebați cumva cine era cavalerul care i-a vorbit lui Don Quijote? Era fiul unui prieten al acestuia, trimis să-l caute și să-l aducă acasă, cu orice pretext.

Ei bine, Don Quijote acceptă provocarea și fu învins în luptă, așa că se întoarse acasă. Obosit și trist, căzu 6 zile la pat cu febră. Când se trezi, spuse că în sfârșit și-a eliberat mintea de poveștile cavalereșți. Era pe moarte.

– Bucurați-vă împreună cu mine, căci am fost nebun, dar acum sunt întreg la minte. Am fost Don Quijote de la Mancha, iar acum sunt Alonso Quixada cel bun, spuse el. Iartă-mă, bunule Sancho, că te-am târât după mine atât de mult timp…

— Stăpâne, adună-ţi puterile! spuse Sancho, plângând. Ar fi o nebunie să laşi să te învingă tristeţea şi să mori de inimă rea. O nebunie ar fi și să renunți la visul tău. Hai să plecăm iar la drum. Într-o zi, cine știe, o vom găși pe Dulcineea del Toboso…

Don Quijote îi răspunse cu un zâmbet. După 3 zile, muri liniștit.

Pe mormântul lui a rămas, poate până astăzi, scris așa: „Aici doarme Don Quijote, puternicul cavaler care a uimit întreaga lume, care și-a câștigat nemurirea crezând în nebunia lui.”

Adaptare după cartea cu același nume de Miguel de Cervantes

Interpretare – Claudia Lungu

Un proiect susținut de Fundația Orange prin programul Lumea prin Culoare și Sunet