Hansel și Gretel

Ca toate poveștile și aceasta începe cu… a fost odată un băiețel pe care îl chema Hansel. Locuia într-o căsă micuță, la marginea unei păduri, alături de părinții lui, tatăl și mama vitrega, și surioara Gretel. Tatăl nu era nici inginer, nici doctor, nici bancher sau vreo altă meserie modernă, ci un simplu tăietor de lemne care abia reușea să își întrețină familia cu puținii bani pe care îi câștiga.

-Ce ne facem, că iar nu ne ajung banii de mâncare? întreba uneori tatăl și apoi ofta cu gândul că nu le poate oferi copiilor tot ce își doresc.

– Ştii ceva, bărbate? spuse într-o zi mama vitregă. Mâine dimineață ia copiii, du-i unde-i pădurea mai deasă și lasă-i acolo, că noi nu avem cum să avem grijă de ei. Poate vor găsi pe cineva care să îi crească mai bine decât o facem noi.

– Nu, nu putem să îi lăsăm singuri în pădure… spuse tatăl întristat. O să ne descurcăm noi cumva. Hai acum să dormim, mâine va fi o zi mai bună.

A doua zi, imediat cum răsări soarele, cei doi frațiori porniră la joacă în pădure, așa cum făceau în fiecare zi. Le plăcea să alerge printre copaci și să se ascundă, să se urce în cele mai înalte vârfuri și să descopere unde e căsuța lor, să costruiască tot felul de mușuroaie pentru furnici și o mulțime de alte jocuri pe care le inventau pe loc. Hansel obișnuia să lase o mulțime de semne pe potecutele pe care treceau care să le aminteasca drumul înapoi spre casă. Pădurea era deasă și tatăl le spunea mereu că nu au voie să se îndepărteze prea mult, ca să nu se piardă. Hansel obișnuia să adune în buzunare pietricele able strălucitoare pe care le lăsa în urma lor, pe potecă, atunci când se îndepărtau mai mult de locurile cunoscute. Știa că imediat cum răsare Luna, pietrele strălucesc în lumina ei și se pot întoarce acasă.

– Hansel, hai să ne jucăm și în poienita aceea care se vede în depărtare! Vreau să îmi fac o coroniță de flori, spuse fetița la un moment dat.

– Gretel, nu mai am pietricele în buzunar și îmi e frică să nu ne pierdem.

– Nuuuu, eu vreau în poieniță! Spuse Gretel în timp ce fugea deja spre câmpul cu flori.

– Offff, bine, vin și eu…. Am o idee! O să las în loc de pietricele câteva firimituri din pâinica pe care ne-a dat-o tata de dimineață și o să fie ușor să găsim drumul înapoi, se gândi fratele mai mare.

Zis și făcut. Hansel lăsă firimituri și pietricele în urma lor și fugi la joacă până aproape de înserat. Dar planul de acasă nu se potrivește cu cel din târg, știți vorba aceea… pentru că păsările din pădure au ciugulit tooooate, toate rămășițele de pâine pe care le aruncase Hansel pe drum, iar copiii se treziră singuri în mijlocul pădurii, fără nicio idee despre cum să se întoarcă acasă.

       – Vaaai, începu Gretel să plângă. Cum o să ieşim din pădure? E imposibil să găsim drumul înapoi spre casă!

Degeaba încercaseră frații să își amintească pe unde veniseră că, de data aceasta, se pierduseră de-adevăratelea. Și le era atât de foame!

Cip-cirip! auziră ei la un moment dat.

Era o pasăre mică și albă care cânta așa de frumos! După câteva clipe, ea își întinse aripile și zvârrrrrrrrrrrr zbură prin fața copiilor.

–           Hai să mergem după ea, spuse Gretel, oricum nu știm încotro să o luăm.

Și cum alergau ei după micuța pasăre albă, ce credeți că zăriră în fața ochilor? Ei bine… o căsuță frumoasă, colorată, chiar în mijlocul pădurii.

–           Mmmmmm… ce frumos miroase! spuse Gretel. Oaaaaa, căsuța aceasta e făcută din cozonac proaspăt și pâinică. Cum se poate așa ceva? Hansel, uite! Geamurile sunt din zahăr, iar acoperișul din bomboane rotunde maaari și colorate.

–           Mi-e foame și poftă, hai să mâncăm! spuse băiețelul. Eu aș mușca puțin din acoperiș, iar tu poți să guști din vata de zahăr care acoperă ușa. Mmmmmmmmmmmmmm….

Până să termine de vorbit Hansel, surioara lui deja se înălțase în vârful picioarelor și rupsese o bucățică dintr-un burlan făcut din acadele și turtă dulce.

–           Ronț, ronț, cine îmi ronțăie casa? se auzi dintr-o dată. Spune, cine ești? întrebă vocea de dincolo de ușă.

Dar copiii erau prea entuzismați de bunătăți și niciunul nu răspunse, așa că dintr-o dată ușa se deschise și în prag apăru o femeie bătrână și cocoșată, deloc plăcută la vedere. Cum îi zări, femeia le spuse cu un glas mieros:

–           Ei, copii, nu vă speriați, nu o să vă cert că îmi mâncați din căsuță. Ia spuneți… cum de ați ajuns la mine? De fapt… … hai să îmi povestiți în timp ce mâncați ceva bun, la masă. Intrați, nu vă fie frică!

Înainte să își dea bine seama ce se întâmplă, copiii erau deja în casă, lângă o mulțime de bunătăți: clătite cu gem, lapte dulce, mere și plăcinte. Cum să refuzi așa ceva, mai ales când ești obosit și înfometat după drum? Ba mai mult, bătrâna prietenoasă le oferi și două paturi cu așternuturi frumos mirositoare, tocmai bune pentru un somn liniștit în acea noapte.

Eiiii, dragi ascultători… Dar ce credeți voi? Băbuța nu era nici pe departe un om bun, ci era o vrăjitoare rea care își construise special casa din dulciuri pentru a-i atrage pe copii la ea. Imediat cum micuții se apropiau, ea îi invita în casă și nu le mai dădea drumul. Se spune că pe unii îi punea să îi țină de urât și să îi spună povești, pe alții îi punea să îi facă mâncare și pe unii chiar îi mânca. Aveți grijă, deci, să nu vă pierdeți, cum au făcut cei doi frați, și nici să nu intrați în casele unor oameni pe care nu îi cunoașteți!

       – Pe ăştia nu-i las să scape! se gândise vrăjitoarea când îi zărise pe cei doi frați la ușă.

Și chiar așa se întâmplă. Imediat cum se lumină de ziuă, cotoroanța, adică vrăjitoarea, îl prinse pe Hansel de o mânuță și îl împinse într-un fel de grajd cu bare de fier, ca o cușcă pe care o vedeți voi la grădina zoologică. Îl încuiase atât de bine încât oricât de mult ar fi încercat să iasă, nu ar fi reușit. Apoi se întorse și o trezi din somn pe Gretel spunându-i:

–           Trezește-te, fetiță somnoroasă, du-te și adu apă, apoi gătește ceva pentru mine și fratele tău. Și fii atentă să faci ceva bun de mâncare pentru că vreau să îl îngrăsăm pe Hansel. Acum e prea slab și vreau să îl mănânc imediat după ce se rotunjește.

Degeaba începu să plângă Gretel și să spună că nu vrea ca vrăjitoarea să îi mănânce fratele, că, până la urmă, nu i te poți împotrivi unei vrăjitoare, așa că fetița se puse pe gătit.

În fiecare dimineaţă, cotoroanța se strecura în grajd şi începea să strige:

       – Hansel, ia scoate un deget afară, printre barele astea, să vad dacă te-ai îngrășat suficient și pot să te mănânc.

Dar Hansel știa ce planuri are vrăjitoarea și îi întindea mereu printre gratii câte un oscior mic. Știți voi, copii, vrăjitoarele bătrâne nu prea văd bine. Ele se bazează mai mult pe miros și auz, așa că nici băbuța din povestea noastră nu își dădea seama dacă e un deget sau un os.

–           Măăăi, dar nu te îngrași deloc! Ce mă fac eu cu tine? se tot întreba femeia.

După mai bine de o lună de când îl tot îndopa pe Hansel, vrăjitoarea își pierdu răbdarea și spuse:

–           Nu mai pot, azi te mănânc orice ar fi! Cât să mai aștept? Gretel, adu aici un ceaun și hai să îl rumenim bine pe fratele tău! Și să pregătești și cuptorul, că vreau pâine coaptă și plăcinte!

Dar Gretel își făcuse deja planul. Se prefăcu că nu știe cum să aprindă cuptorul și o rugă pe vrăjitoare să o ajute.

       – Eşti foarte neîndemânatică, fetiță! spuse baba. Tu nu vezi ce deschizătură mare e aici, la gura cuptorului?? Uite, așa trebuie făcut!

Şi vrăjitoarea se apropie de cuptor, apoi își băgă tot capul în el ca să îi arate fetei cum se încing cărbunii și cum se amestecă jarul cu vătraiul.

Atât i-a trebuit fetitei, că într-o secundă a împins baba în cuptorul încins și a închis ușa cât de bine a putut. Degeaba țipa vrăjitoarea din cuptor și o implora pe fată să îi dea drumul, că Gretel nu avu milă de ea.

Fetița alergă apoi repede-repede la grajdul fratelui său și îl eliberă.

       – Am scăpat, Hansel, am scăpat! Vrăjitoarea a pierit, s-a transformat în scrum!

De atâta fericire, cei doi frați se luară în brate și începură să danseze și să țopăie ca niște iezi liberi pe câmpie.

–           Hai să luam ceva de mâncare din casă și să plecam de aici! Spuse Hansel.

Dar ce să vezi? Casa era plină de monede de aur și bijuterii, așa că Hansel își umplu buzunarele, iar Gretel șorțulețul și porniră spre casă, depaaaaaarte de pădurea înfricoșătoare.

După un drum lung, frații zăriră locuri cunoscute și într-un sfârșit, printre pomii înalți, își văzură casa părintească. Nu vă imaginați cât de repede au luat-o la fugă spre căsuța lor, mama și tata.

Imediat cum au trecut pragul casei, cei doi au sărit în brațele părinților care îmbătrâniseră într-o lună cât alții în ani – de dorul copiilor.

Gretel îşi goli şorţuleţul, iar Hansel buzunarele şi toată sufrageria se umplu de bani, nestemate și diamante.

–           Oaaau, de azi înainte o să avem ce să mâncăm și nu vom mai avea griji, spuse tatăl cu lacrimi în ochi.

–           Promitem să nu ne mai îndepărtăm de lângă voi! spuse Gretel, în timp ce își strângea mult, mult în brațe părinții și fratele.

Ei bine, dragi copii, poveștile au adesea final fericit, dar important e ca voi să învățați ceva din ele. Părinții vor ca voi să fiți fericiți și sănătoși, așa că țineți cont de sfaturile lor și nu uitați să îi îmbrățișați din când în când. Sigur îi veți face fericiți!

Lectura Hansel și Gretel – Oana Portase