Motanul încălțat

Ca toate poveștile și aceasta începe cu a fost odată ca niciodată un morar care avea trei fii, un magar si un motan. La moartea sa fiecare băiat a primit o parte din moștenire. Fiul cel mare a primit moara, mijlociul a primit măgarul, iar celui mic i-a rămas… motanul!

 – Ce să fac eu cu un motan? se gândi, nemulțumit, mezinul. Frații mei vor putea să își câștige pâinea cu ușurință, dar eu voi muri de foame.

Dar motanul era inteligent și înțelept și avea un plan minunat pentru stăpânul său.

 – Nu fi trist, stăpâne, îi spuse într-o zi motanul cu glas omenesc. Fă-mi rost de un sac, o pălărie si de o pereche de cizme, ca să pot merge mai ușor pe câmpuri și prin păduri, și îți promit că nu o să-ți pară rău.

Uimit de întâmplare, fiul de morar îi îndeplini dorința motanului și îi cumpără o pereche de cizmulițe roșii, nou-nouțe. La urma urmei, nu avea ce pierde!

Motanul își trase cizmele pe lăbuțe cu mare ușurință, de parcă toata viața purtase încățari! Apoi luă sacul în spinare și se opri pe un câmp. Băgă în sac iarbă proaspătă și un morcov și se prefăcu că doarme. Nu trecu mult timp și un iepuraș nevinovat intră în sac după iarbă. Șmecherul motan haț! legă sacul la gură și porni direct către palatul regal unde fu primit de rege. Făcu o plecăciune adâncă și spuse.

 – Maiestatea voastră, am un dar de la domnul marchiz de Carabas!

 – Spune-i stâpânului tău că-i mulțumesc! spuse regele uimit și încântat deopotrivă de Motanul cel vorbăreț.

Și uite așa, luni la rând Motanul veni la palat cu tot felul de daruri pentru rege din partea așa zisului marchiz.

Nu trecu mult timp și motanul află că regele ieșea la plimbare cu fiica lui prin regat, așa că o luă înaintea caleștii împărătești și le spuse tuturor țăranilor care strângeau fânul:

 – Dacă vă întreabă regele ale cui sunt aceste câmpuri, să spuneți că sunt ale marchizului de Carabas. Altfel, e vai de voi. Ați înțeles?

Speriați că motanul vorbea cu glas omenesc și gândindu-se că cine știe ce vrajă e la mijloc, țăranii făcură întocmai și când regele întrebă ale cui sunt câmpurile, ei răspunseră în cor:

 – Ale marchizului de Carabas!

 – Marchizul acesta pare putred de bogat, îi spuse regele fiicei sale.

Dar, planul motanului nu se opri aici. Își rugă stăpânul să facă baie în râu fix când pe acolo treceau regele și prințesa și începu să țipe cât îl țineau puterile:

 – Ajutor! Ajutor! Stăpânul meu, Marchizul de Carabas se îneacă! A fost jefuit de hoți și a rămas fără haine!

Regele privi pe fereastra trăsurii și îl recunoscu pe motanul care îi adusese de atâtea ori vânat. Fără a pierde vremea trimise gărzile în ajutorul marchizului și îi oferi cel mai frumos costum regal. În realitate, vicleanul motan avusese timp să ascundă în tufișuri hainele sărăcăcioase ale fiului de morar. În hainele acelea dichisite, tânărul arăta mai bine decât arătase el vreodată, așa că prințesa se îndrăgosti pe loc de el. Motanul era mulțumit că planul său începe să dea roade așa că merse înaintea suitei regale și le spuse țăranilor care coseau pe câmp.

 – Dacă nu spuneți că acest islaz aparține Marchizului de Carabas, vă veți transforma în stană de piatră!

Când regele porunci să se oprească trăsura ca să întrebe cui aparține islazul, țăranii răspundeau cum îi învățase Motanul. Iar scena se repetă de câteva ori spre fericirea regelui care îi spuse fiului de morar.

 – Văd că ești foarte bogat!

Între timp, motanul cel isteț porni să îl întâlnească pe căpcăunul care stăpânea acele câmpuri. Tare frumos era castelul în care locuia căpcăunul, dar nespus de întunecat. De îndată ce intră în castel, motanul făcu o reverență în fața căpcăunului și îi spuse:

 – Când am văzut această frumusețe de castel, mi-am dorit să vă întâlnesc. Mai ales că, am aflat că vă puteți transforma în orice fel de animal. E adevărat?

 – Este adevărat, spuse mândru căpcăunul. Spune tu în ce animal vrei să mă transform și o să vezi cu ochii tăi.

 – Aș vrea să vă transformați într-un leu fioros și puternic, îi ceru motanul.

Pe loc, căpcăunul se transformă într-un leu care îl cam sperie pe motan, dar se strădui să nu o arate. Când căpcăunul reveni la înfățișarea lui, motanul îl apaludă și îi spuse viclean:

 – Mă închin în fața măriei-voastre că așa ceva nu am mai pomenit. Mă întreb dacă vă puteți transforma și într-un animal mic și nevinovat. De exemplu, într-un șoricel. Dar poate că vă este cam greu…

 – Hă, hă, mie? Eu pot să mă transform în orice! Privește și învață!

Imediat cum motanul a văzut șoricelul, a sărit pe el și haț! – l-a înghițit dintr-o suflare.

Iar când caleașca regelui a trecut prin fața palatului, iată că și motanul nostru a ieșit în întâmpinarea oaspeților:

 – Bine ați venit, maiestate, în castelul marchizului de Carabas!

 – Și castelul ăsta este tot al dumitale? întrebă regele impresionat de bogățiile tânărului.

 – Da, maiestate! Și cu mare plăcere vă invităm la o masă împărătească! spuse Motanul.

Și intrega suită avu parte de o masă îmbelșugată care îi impresionă pe toți, dar mai ales pe rege care spuse.

 – Dragă marchize, nu vrei să te însori cu fiica mea? Nu cred ca ea ar avea ceva împotrivă.

 – Bineînțeles că vreau, răspunse fiul de morar, făcând o plecăciune adâncă și privind-o pe fata regelui care îi zâmbea drăgăstos.

Și uite așa, nunta avu loc chiar în acea zi, iar motanul încălțat deveni un mare domn care se dedică numai vânătorii de șoareci ca să se distreze când se plictisea.

Repovestire după versiunea originală scrisă de Charles Perrault, 

Lectura: Alexandra Fasola, Ilustrație: Cristian Păunescu