Pasărea Iubirii

Ca toate poveștile și aceasta începe cu a fost odată în Tibet, un ținut sterp, sărac, în care oamenii nu mâncau niciodată pe săturate, nu aveau haine călduroase și nimeni nu mai avea putere sa iubească și să se bucure de viață.

Bătrânii spuneau că Iubirea este o pasăre frumoasă care trăieste departe, la rasarit, în Muntele de Zăpadă. Unde zbura pasarea, acolo era Iubirea. În fiecare an, oamenii porneau să o caute, dar nimeni nu se mai întorcea din această încercare. Se spunea că pasărea era păzita de trei zmei bătrâni, care numai suflând în barbă puteau lua viața unui om.

Într-un an, Tian, un flăcău isteț și tare bun la suflet s-a hotărât să caute Pasărea Iubirii. Înainte de plecare, fetele l-au îmbrățișat, iar mamele, după obiceiul locului i-au aruncat pe cap ovăz, urându-i drum bun. Tian a mers zile întregi, departe, foarte departe către răsărit.

Deodată, în fața lui s-a ivit un zmeu bătrân cu barba neagră și cu glas de cioară.

– Cine ești? Și ce cauți aici?

– Sunt Tian, caut Pasărea Iubirii!

Bătrânul zmeu izbucni în râs.

– Ești cât oul de găină și îndrăznești să stai în fața mea! Dacă vrei Pasărea iubirii, mai întâi trebuie să omori această căprioară cu pui! Dacă nu-mi asculți porunca, te las să pleci, dar drumul tău va fi atât de prăpăstios încât ai să te prăpădești!

Tian spuse

– Îmi iubesc mama și am crescut lânga ea, nu pot sa las acești pui fără apărare. Fă ce dorești!

Zmeul cel bătrân, plin de mânie, suflă în barbă și într-o clipă drumul cel neted se transformă într-un drum prăpăstios în care fiecare piatră era ascuțită ca un cuțit. Tian a mers o zi și pietrele i-au rupt tălpile pantofilor. A mers înca pe atât și pietrele i-au rănit picioarele, iar în cea de a treia zi mâinile.

– Nu mai pot să merg! Dar nu pot să mă întorc din drum, oamenii din sat mă așteaptă să le aduc Iubirea! Și Tian a început să meargă de-a bușilea. Și-a rupt hainele, coatele și genunchii. Iar când în sfârșit s-a terminat drumul, în fața lui a apărut un al doilea zmeu cu barba bălaie care vorbea precum vâjaie vântul.

– Dacă vrei să găsești Pasărea Iubirii, trebuie să otrăvești prima mireasă care îți iese în drum. Altfel, te las să mori de foame!

Tian s-a uitat la zmeu și i-a răspuns.

– Când mă voi întoarce acasă îmi voi căuta cea mai frumoasă și iubitoare mireasă, cum aș putea eu să omor o tânără fată nevinovată?

Zmeul a suflat cu mânie în barbă și traista lui Tian a zburat către cer. Munții verzi, apele limpezi s-au prefăcut pe loc într-un pustiu fără margini, fără nimic de-ale gurii. În prima zi lui Tian îi chiorăiau mațele, în a doua zi era amețit de foame și vedea negru în fața ochilor, iar în a treia abia mai avea forță să se miște. Dar a mers înainte până a ajuns numai piele și os. Când crezu că nu mai poate, un zmeu bătrân cu barba albă îi spuse tunător.

– Cine nu se teme de moarte și a venit aici?

– Sunt Tian, caut Pasărea Iubirii!

– Dacă vrei Pasărea să faci bine să dai foc satului din vale și să nu mai rămâna nimic și nimeni din el. Dacă îndrăznești să spui nu, am să-ți scot ochii.

Tian s-a gândit puțin și i-a raspuns.

– Îmi iubesc satul și oamenii între care am crescut la fel de mult cum îmi iubesc proprii părinți, n-am să fac nimic care să tulbure liniștea acestui sat.

Zmeul a suflat în barbă, iar Tian a rămas fără darul vederii. Dar nu s-a lăsat și a mers mai departe, acolo unde răsare soarele, către Pasărea Iubirii pipăind pământul cu palmele până a ajuns pe varful Muntelui de Zăpadă.

Atunci a auzit cel mai cald glas.

– Dragă copile, pe mine mă cauți?

Tian și bucuros și trist i-a răspuns.

– Da, am venit să te caut! Oamenii de la mine din sat au mare nevoie de tine! Vino cu mine!

Pasărea Iubirii l-a mangâiat ușor cu aripile și Tian se vindecă prin minune. Se urcă în spatele Păsării și ajunse cât ai clipi înapoi în ținutul său. Pasărea îl întrebă.

– Și acum ce dorești?

Tian i-a răspuns.

– Vreau pentru mine și toți ai mei păduri și flori, câmpii și râuri căldură și fericire și mai ales, iubire!

Atunci Pasărea Iubirii a strigat.

– Soare auriu, ieși din nori! Florile să înflorească, pasările să cânte, oamenii să uite de necazuri, iar iubirea să dezghețe și cele mai împietrite inimi!

De atunci, oamenii acelui ținut nu mai duc o viață tristă și chinuită, pentru că nu mai știu ce sunt lipsurile, ura și dușmănia.

Iar Pasărea Iubirii zboară mereu pe deasupra satului, pentru ca oamenii să nu uite că iubirea te face întotdeauna un om mai bun.

 Rescriere dupa povestea cu acelasi nume, EDITURA VOX

Lectura – Alexandra Fasolă