Pățania Iepurelui Alb

Ca toate poveștile și aceasta începe cu a fost odată ca niciodată… o insulă îndepărtată în care trăia un Iepure Alb fermecat, dar și destul de șmecher…

Pentru că, de obicei, nimeni nu e mulțumit cu ce are, și iepurele nostru se plictisise de insulă și dorea din toată inima să-și schimbe locul. Într-una din zile, trecu pe lângă insulă un crocodil.

Iepurele se întoarse spre el și îi strigă:

– Hei, ia ascultă! Poate că sunteți voi, crocodilii, mari dar tot neamul meu iepuresc e mai numeros!

Crocodilul se opri din înot, se apropie de țărm, deschise o gură cât o șură și îi spuse:

 – Ți se pare, pentru că nu știi câți suntem de fapt pe fundul mării!

 – Păi, zise iepurele, eu spun să numărăm!

 – Hai, dar cum să facem?

– Iată cum – spuse iepurele cel șiret. Voi crocodilii vă așezați aliniați de aici până la celălalt țărm, iar eu o să merg în fugă pe spatele vostru și o să vă număr!

Zis și făcut. Crocodilii s-au înșirat așa cum fusese vorba, iar iepurele a trecut pe spinarea lor, cât e marea de mare, până la țărm. Când era gata să ajungă, nu a mai rezistat și a strigat:

– Sâc, v-am păcălit! De fapt, asta am vrut! Să ajung la mal!

Nici nu a terminat de vorbit, că ultimul crocodil s-a înfuriat și s-a repezit după el apucându-l de codiță. Și uite așa a rămas pe loc iepurele nostru fără puf pe codiță.

Tocmai atunci treceau pe acolo 80 de zei care mergeau să o ceară de nevastă pe prințesa din ținut despre a cărei frumusețe și suflet bun se dusese vestea peste nouă mări și țări. Când l-au văzut pe iepure fără puf pe codiță l-au întrebat:

– Da’ cu tine ce e?

Iar el le-a răspuns văitându-se:

– Am vrut să trec pe țărm pe spinarea crocodililor și ca să stea, i-am păcălit că vreau să-i număr. Iar de supărare ca i-am mințit, uite ce mi-au făcut.

Ca să râdă și mai tare de el, zeii i-au spus:

– Du-te și te scaldă în apa sărată a mării și pe urmă întinde-te la vânt, că-ți trece!

Iepurele fugi și se băgă în mare, dar îl curpinse deodată o usturime din pricina sării, de nu mai putea sta, așa că, repede, s-a întins la vânt cum îl învățaseră zeii. Și ce să vezi? Atunci codița i s-a uscat de tot.

Văzând că zeii râd de el, una dintre slugile zeilor, miloasă cum era, îi spuse:

– Uite ce să faci. Du-te și te spală cu apă dulce de izvor și pe urmă adună polen de papură, dă-ți cu el pe coadă și așa o să-ți treacă!

Iepurele alb a crezut că iar e o păcăleală, dar pentru că nu mai putea de usturime a fugit la izvor și și-a alinat durerea cu apă rece ca gheața. Apoi și-a pus polen pe codiță și ce să vezi? Numaidecât blănița a început să-și revină și să fie din nou albă și pufoasă.

După ce s-a făcut bine, iepurele i-a spus binefăcătorului său:

– Îți mulțumesc din toată inima pentru binele pe care mi l-ai făcut. Sper să nu li se îndeplinească dorința celor 80 de zei care au râs de mine.

– Zeii merg să o ceară de nevastă pe prințesă, doar nu crezi că o să fie refuzați – spuse sluga.

– Ba ai să vezi, chiar tu o să te însori cu ea, îi răspuse Iepurele alb.

Servitorul clatină din cap cu neîncredere, apucă bagajele și porni cu ele după zei.

Ajunși la castel, unul după altul, cei 80 de zei se înfățișară minunatei prințese, punându-i la picioare nestemate strălucitoare și jurându-i dragoste până la moarte. Și chiar dacă erau unul mai frumos decât celălalt, îmbrăcați numai în aur și mătăsuri scumpe, privirea prințesei s-a oprit fix asupra servitorului.

– Dar acesta, prea marită domniță, nu este decât un servitor, spuseră nedumeriți zeii.

– Pe el îl vreau de soț, răspunse prințesa zâmbind cu blândețe.

Și au făcut nuntă fară pereche, iar în capul mesei cine credeți că rodea un morcov cât el de mare? Chiar Iepurele Alb… Că avuseseră grijă să-l poftească la petrecere, iar el nu a putut să refuze o așa cinste împărătească.

 

 

Rescriere după o poveste japoneză