Pinocchio

Ca toate poveștile și aceasta începe cu… a fost odată un… tâmplar bătrân, pe nume Gepetto care trăia singur într-o căsuță sărăcăcioasă la marginea unui oraș. Într-o zi, el a sculptat o marionetă de lemn și i-a pus numele Pinocchio. Visa la o păpușă care să danseze, să mânuiască sabia și să facă tumbe. Ei bine, în mod uimitor, ca în povești, marioneta începu să vorbească și să se miște în voie, arătând ca un băiețel adevărat, dar cam neastâmpărat. Așa că, după un timp, Gepetto l-a înscris pe băiat la școală, i-a cumpărat un Abecedar și i-a spus:

– La școală vei învăța multe lucruri, inclusiv cum să te porți frumos și să fii mai cuminte. Să îți pregătești ghiozdanul, mâine încep orele.

– Da, tată, abia aștept să merg la școală! spuse Pinocchio. O să învăț despre țări, ape și munți, despre scriitori și povești… și multe altele! Uraaa!

Vedeți voi, copii, Pinocchio îi spunea tată celui care îl sculptase, iar Gepetto îl considera pe Pinocchio băiețelul lui.

Zis și făcut. În dimineața următoare, băiatul plecă fericit spre școală dar, în drumul său zări o mulțime de oameni adunați în fața unui teatru de păpuși. Pinocchio uită cât ai clipi ce avea de făcut și se urcă pe scenă. Începu să-și miște picioarele de lemn, dansând cum știa el mai bine, iar spectatorii îl aplaudară cu zâmbetul pe buze. Ba mai mult, primi și 5 monede de aur în schimbul reprezentației pe scenă. Dar nu toți oamenii care par buni sunt de-adevăratelea buni și binevoitori, însă Pinocchio nu știa asta și nici nu-i trecea prin gând că este urmărit, așa că nu se miră deloc când o vulpe șchioapă și un motan orb îi ieșiră în cale.

– Unde te grăbesti așa, băiețelule, îl întrebă vulpea șireată. Uite, noi știm o metodă prin care ai putea să-ți înmulțesti banii și să te întorci bogat la tatăl tău acasă! Vino cu noi pe câmpia minunilor! Acolo îți poți îngropa bănuții și a doua zi în locul lor va crește un copac cu crengile pline, pline cu bani de aur strălucitori.

– Nu știu despre ce bani vorbiți, spuse Pinocchio, puțin speriat de insistența vulpii.

– Hai, băiete, lasă prostiile, spuse motanul. Dă-ne banii!

Dar Pinocchio își ascunsese banii sub limbă și nu le spuse nimic. Enervați la culme, vulpea și motanul se deghizară în doi hoți și îl legară de creanga unui stejar uriaș:

– Vei sta acolo atârnat până când ne vei spune unde sunt monedele.

Noroc cu o zână bună care apăru ca prin minune și rugă un vultur care zbura pe cer să rupă cu ciocul său sfoara de care atârna Pinocchio.

– Unde sunt banii, Pinocchio? îl întrebă ea. Povestește-mi ce s-a întâmplat și cum te-au prins cei doi hoți.

– Am pierdut monedele, a încercat să o păcălească Pinocchio, dar pentru că mințea nasul lui începu să crească asemenea unei crengi de copac până lovi pământul. POC!

– Vai de mine, ce mă fac? Spuse băiețelul cu lacrimi în ochi? Promit că de azi înainte nu o să mai mint. Voi merge la școală și-l voi asculta pe Gepetto! Promit, promit! Îmi vreau nasul înapoi! Mic și frumușel cum îl sculptase tata!

Zâna îi zâmbi și îi transformă din nou nasul, apoi îi aminti că a promis că nu va mai minți niciodată.

Fericit că a scăpat, Pinocchio se întoarse acasă, dar, în citeva zile uită de promisiunea făcută. După o mulțime de alte aventuri, el se întâlni cu vechiul său prieten de la școală care îi spuse:

 – Hai cu mine în Țara Distracțiilor! La miezul nopții plecăm. Mergem în cea mai frumoasă țară din lume. Fără cărți, teme sau manuale. Acolo copiii se joacă toată ziua.

Zis și făcut, vorba aceea. Pinocchio nu se mai gândi la zâna bună, la tatăl său, la cărți și la caiete și se puse pe lenevit cât era ziulica de lungă. Alerga și se juca baba-oarba, apoi bătea mingea și făcea tumbe.

Doar că, într-o dimineață, începură să-i crească de sub pălărie niște urechi lungi, lungi de măgar. Iar la spate îi apăru o ditamai coada! Fusese atât de ocupat cu statul degeaba, încât nici nu simțise când se transformase în măgaruș! El și toți copiii din Țara Distracțiilor! Un pitic le pusese gând rău. Voia să trimită toți copiii leneși, transformați în măgari, la circ. Dar cum Pinocchio se lovise la picior și nu mai putea să meargă, omul cel rău îl vându pe câțiva bani unui cumpărător care, în loc să îl îngrijească, îi legă o greutate de gât și îl aruncă în mare.

Degeaba încercă Pinocchio să înoate până la mal, că era așa greu să înainteze! El era mic, valurile erau mari. Și dintr-o dată se trezi în burta unei balene uriașe, spaima peștilor și a pescarilor, care îl înghițise crezând că e un pește măricel.

– E tare întuneric aici, spuse Pinocchio… când, deodată, văzu o lumină palidă.

– Cine a aprins lumina? strigă băiatul. Cine e acolo?

– Tu ești, Pinocchio? se auzi atunci încet dinspre lumină.

– Ooo, ce voce cunoscută! Tată, daaa, eu sunt! În sfârșit te-am găsit! Am crezut că nu ne vom mai vedea niciodată! Cum de ai ajuns și tu în burta balenei?

– Am plecat să te salvez, fiule, acum mai bine de doi ani, dar după câte vezi, am fost înghițit de balena asta cât un munte în timpul furtunii! Trebuie să scăpăm de aici că nu mai am multe chibrituri și se va face complet întuneric. Am observat că noaptea balena doarme cu gura deschisă. Atunci e momentul să ieșim de aici.

– Am o idee! Spuse Pinocchio. Hai să ne agățăm de coada unui pește pe care l-a înghițit balena și să ieșim cu el afară.

Și imediat cum balena a adormit, cei doi s-au prins de un pește și s-au ținut bine, iar când balena a strănutat, au reușit să iasă la suprafață.

Și uite-așa, cu greu, cei doi au ajuns acasă, iar Pinocchio s-a întors, în sfârșit, la școală. Ba mai mult, a învățat să citească singur și în fiecare seară alegea câte o poveste pe care i-o citea tatălui său. Văzând cât de mult s-a schimbat Pinocchio, zâna cea bună îi spuse:

 – De azi înainte vei fi un băiețel adevărat, Pinocchio. Și imediat marioneta de lemn se transformă într-un băiețel adevărat.

Închipuiți-vă mirarea nespusă a băiatului atunci când se văzu copil în carne și oase.

 – Uraaaa, uraaa, mulțumeasc, Zână Bună!

Și uite așa se termină povestea băiețelului sculptat în lemn care a învățat să își asculte tatăl, să nu plece cu străinii și să nu mai mintă.

Adaptare după textul scris de Carlo Collodi

Interpretare LMG: Claudia Lungu

Un proiect susținut de Fundația Orange prin programul Lumea prin Culoare și Sunet