Prâslea și merele de aur

Ca toate poveștile și aceasta începe cu… a fost odată un împărat puternic și mare care avea o grădină frumoasă, cum nu se mai văzuse. În cel mai îndepărtat colț al grădinii se afla un măr care făcea mere de aur, dar împăratul nu reușise niciodată să guste un fruct copt pentru că un hoț fura merele din pom fix când se coceau.

Într-o zi, fiul cel mare al împăratului spuse:

 – Tată, lasă-mă pe mine să am grijă de măr în următoarele nopți. Vreau să prind hoțul și să îți aduc fructele pe care ți le dorești.

 – Dragul meu, atât de mulți oameni viteji au încercat și nu au reușit… dar te las să încerci pentru că vreau să văd pe masa mea măcar un măr de aur înainte să mor.

Fiul se puse la pândă o săptămână întreagă: noaptea pândea și ziua se odihnea. Dar într-o dimineață se întoarse la tatăl său și îi spuse cu tristețe că pe la miezul nopții adormise și dimineața merele nu mai erau în pom.

Ei bine, după un an veni și fiul mijlociu cu aceeași rugăminte, dar și el păți exact ca fratele său.

 – O să îl tai, spuse împăratul trist. Ce rost are să mai țin un pom de care nu pot să mă bucur?

 – Tată. Te rog, mai lasă-l un an să-mi încerc și eu norocul, spuse atunci cel mai mic dintre băieți.

 – Fugi de aici! îi răspunse împăratul. Nu ai șanse să reușești. …Dar nu am nimic de pierdut… o să îl mai las totuși un an, însă sunt sigur că te vei întoarce la fel de rușinat ca și frații tăi.

Și uite așa mai trecu un an, iar când merele erau aproape coapte, Prâslea își luă câteva cărți de citit, două țepușe, arcul și tolba cu săgeți. Apoi alese un loc în care să se ascundă, bătu țepușele în pământ și se așeză între ele, astfel încât, dacă adoarme și cade, să se lovească de ele și să se trezească.

Hmmmm, dar noaptea era atât de liniștită, iar somnul îi părea atât de dulce! Și fix când să adoarmă, băiatul se lovi în țepușe și rămase treaz până spre dimineață când auzi un fâșâit venind dinspre pomul cu mere de aur. Fșșșșșșșșșșșș, fșșșșșșșșșșș. Imediat luă arcul și trase o săgeată spre crengile pline cu mere coapte.

 – Ahhhhhhhhhhhh, se auzi dinspre pom. Apoi… liniște.

Cum se lumină puțin, culese câteva mere, le așeză pe o tăviță de aur și le duse la tatăl sau. Niciodată nu a fost împăratul mai fericit decât atunci când a văzut la masa sa merele de aur din care nu gustase niciodată!

 – Acum, zise Prâslea, vreau să plec în căutarea hoțului. O să merg pe urma firicelului de sânge din grădină.

 – Lasă-i și pe frații tăi să te însoțească, e posibil să ai nevoie de ajutor, spuse împăratul.

Zis și făcut. Și uite așa porniră cei trei frați pe urma hoțului de mere și merseră mult, mult, până lângă o prăpastie adâncă.

 – O să cobor pe frânghie, spuse Prâslea. Voi să fiți atenți când o să scutur frânghia și să mă trageți înapoi sus.

Pe tărâmul celălalt toate lucrurile erau schimbate: pământul cu irabă, florile, copacii, animalele. Băiatul porni cu un pic de teamă înainte și tot merse până când în fața lui zări mai multe palate din aramă.

 – Nu îmi vine să cred că văd un om! spuse o fată frumoasă, ieșind dintr-un palat în întâmpinarea lui Prâslea. Cum ai ajuns aici, băiat curajos? Aici e moșia a trei frați zmei, care ne-au răpit de la părinții noștri, pe mine și pe cele două surori ale mele, cu gândul că vom fi soțiile lor.

 – Spune-mi mai multe despre acești zmei și promit că vă ajut să ajungeți acasă cu bine.

 – Vai, ascunde-te, spuse atunci fata. În curând vine zmeul din acest palat și dacă te găsește aici e vai de pielea ta. Obișnuiește să arunce buzduganul de la mare distanță, direct în cui.

N-apucă să termine de vorbit, că se auzi buzduganul cum șuieră, lovește în ușă, în masă, apoi se așează în cui. Dar Prâslea luă buzduganul și îl aruncă înapoi cu putere.

 – Hmmmmmmm, aici miroase a carne de om de pe tărâmul celălalt, spuse zmeul uimit.

 – Da, am venit să prind hoții de mere, spuse atunci Prâslea.

 – Ei bine… Cum vrei să ne lupătăm, micuțule? În buzdugane să ne lovim, în săbii să ne tăiem, ori în luptă să ne luptăm?

 – În luptă, că e mai dreaptă, răspunse Prâslea.

Și se luptară ore întregi, până când zmeul îl băgă pe Prâslea în pământ până la glezne; apoi Prâslea îl băgă în pământ pe zmeu până la genunchi și îl înfrânse odată pentru totdeauna.

Așa se întâmplă și cu zmeul mijlociu, iar când Prâslea ajunse la cel mai puternic zmeu, cel care avea palate de aur, totul părea cunoscut: buzduganul, masa, cuiul.

 – Cine a avut curaj să calce hotarele mele și să intre în casa mea?

 – Eu sunt, zise Prâslea.

 – Dacă ești tu, îi răspunse zmeul, am sa te înving în luptă.

Și se luptară, se luptară, zi de vară, până-n seară…

 – Corbule, corbule! ia seu în unghiile tale și pune peste mine ca să capăt puteri, spuse zmeul în timp ce zări pe cer pasărea mare și neagră.

 – Corbule, corbule! îi zise și Prâslea, dacă vei pune peste mine seu, îți voi da să mănânci pe săturate.

Corbul, fără a mai întârzia, aduse în unghiile sale seu, puse peste viteazul Prâslea, și băiatul prinse mai multă putere.

 – Frumușica mea, dă-mi puțină apă să mă răcoresc și-ți promit că ne căsătorim mâine, spuse zmeul către fata cea mică de împărat.

 – Frumușica mea, îi zise și Praslea, dă-mi mie apă, și-ți promit că te duc pe tărâmul nostru și acolo ne căsătorim.

Și uite așa. Cu ajutorul corbului și al fetei, Prâslea îl doborî și pe ultimul zmeu.

 – Mulțumim, băiat curajos, spuseră fetele în cor! Ne-ai salvat!

  • Înainte să urcăm pe tărâmul de sus, hai să transformăm palatele și bogățiile în mere, spuse fata cea mai mare.

Uitasem să vă spunem, dragi copii, că fiecare fată avea un bici fermecat cu care dacă lovea, toate bogățiile zmeilor se transformau în mere pe care le puteai băga în buzunar și le puteai lua cu tine unde mergeai.

 – Hai acum să mergem pe tărâmul celălalt, spuse Prâslea către fete. Am să vă leg de câte o frânghie, iar frații mei vă vor trage sus.

Și uite așa urcă fata cu mărul de aramă, apoi fata cu mărul de argint și, la final, mezina, care îi lăsase mărul ei lui Prâslea.

Dar cum frații cei mari erau geloși pe Prâslea, hotărâră ca pe el să nu îl mai tragă sus, ci să îl lase pe tărâmul zmeilor.

Tare trist a fost băiatul când și-a dat seama de planul fraților lui, mai ales că nu știa cum să iasă la suprafață. Și cum stătea el și se gândea, auzi un țipăt și zări un balaur care voia să mănânce niște pui de vultur. Atunci Prâslea scoase paloșul, se repezi la balaur și îl făcu bucățele.

Fericită și recunoscătoare, mama puilor îl luă în spate și zbură cu el suuus, spre tărâmul celălalt. Cu ajutorul mărului de aur, el se reîntâlni cu fata cea mică, care recunoscu imediat băiatul care o salvase din ghearele zmeului.

Toată împărăția s-a bucurat că fiul cel mic s-a întors sănătos, mai puțin frații cei mari care ar fi dat orice să îl dea dispărut pe Prâslea. Și uite așa povestea noastră se termină la petrecerea dată în cinstea căsătoriei dintre fata cea frumoasă și Prâslea cel voinic, care au urcat pe tronul împărăției și au domnit fericiți mulți, mulți ani.

Adaptarea după un text scris de Petre Ispirescu

Lectura: Lăcrămioara Brecea, voluntar Orange

Un proiect susținut de Fundația Orange prin programul Lumea prin Culoare și Sunet