Prinț și cerșetor

Ca toate poveștile și aceasta începe cu… a fost odată, demult, foarte demult, pe când regele Henry al VIII-lea domnea în Londra. Pe vremea aceea, într-o toamnă, doi băieți au apărut pe lume în aceeași zi. Unul, Tom Canty, s-a născut într-o familie foarte săracă și nimeni nu s-a bucurat. Celălalt, Eduard Tudor, Prinţ de Galles, s-a născut în palatul regal și era fiul dorit al regelui.

În timp ce Prințul Eduard primea cea mai bună educație, cea mai bună mâncare și cele mai frumoase haine, Tom trebuia să cerșească pentru o bucată de pâine și purta numai zdrențe.

Singurul lucru bun din viața lui Tom era părintele Andrews care îl învățase să scrie, să citească și obișnuia să-i dea cărți cu împrumut. Poveștile, basmele cu uriaşi şi zâne, cu castele fermecate, cu regi şi feti-frumoşi, îl făceau pe Tom să uite suferinţele şi greutăţile, închipuindu-şi viaţa unui prinţ într-un palat regal.

Puţin câte putin, visurile şi lecturile l-au influențat aşa de puternic, încât Tom începu să se poarte și să vorbească asemeni unui prinț. În acelaşi timp, dorinţa de a vedea, fie şi numai o singură dată, un print adevărat, în carne şi oase, creştea în el dince în ce mai mult.

Într-o zi rece de iarnă, Tom plecă să caute ceva de mâncare. Rătăci prin oraş, fără să privească pe unde merge și ajunse fără să-și dea seama, la palat.

– Ce clădire mare și înaltă! Și atât de frumoasă! se gândi el în sinea lui în timp ce se apropia de gardul palatului. Mare-i fu uimirea și fericirea când îl văzu în curte pe prințul Eduard!

– Hei, tu, mizerabilule! Cum îndrăznești să te apropii? strigă unul din paznici și îl smulse pe Tom aruncându-l în stradă. Tocmai atunci, prințul Eduard sosi în fugă:

  • Cum îndrăznești să-l lovești în prezența mea pe acest micuț sărman? îl întrebă el pe paznic.
  • Băiatul ăsta a încercat să intre în palat.
  • Nu a făcut niciun rău! Cum te cheamă?
  • Mă cheamă Tom Canty. Iertare, Măria Ta. Voiam doar să văd cum arată un prinț adevărat, în carne și oase.
  • Lăsați-l să intre! porunci Eduard paznicilor. Pari obosit şi înfometat, îi zise Eduard lui Tom. Ţi-au făcut rău. Vino cu mine!

Lui Tom nu-i venea să creadă că era într-un palat adevărat. Prințul Eduard îl chemă la el în cameră și-i oferi mâncare și dulciuri. Curios, îi puse o grămadă de întrebări despre familia lui și despre locul și felul în care trăiește.

  • Alteță, am un tată care bea, mă trimite la cerșit și mă bate când nu aduc nimic acasă. La fel de rea e și bunica.
  • Te bate și ea?
  • Da, dar mama este bună, mă apără și îmi păstreză câte o bucată de pâine pe care mi-o dă pe ascuns. Tot bune sunt și surorile mele.
  • Unde locuiești? întreabă Eduard. Ai prieteni? Vă jucați împreună?
  • da, la marginea orașului. Uneori ajunge la noi teatrul de păpuși. Apoi mai vin maimuțele caraghioase și dresate. Şi apoi, Alteţă, vara e frumos! Intrăm în apă, înotăm în canale şi în Tamisa. Ne jucăm în nisip. Facem grămezi mari şi ne îngropăm. Şi după aceea, nimic nu e mai plăcut decât noroiul. Ne  bălăcim şi ne tăvălim prin noroi.
  • Vai, dacă aş putea, spuse prințul Eduard. O! O dată, o singură dată, să mă îmbrac ca tine, să alerg cu picioarele goale, să tropăi, să mă rostogolesc în noroi, fără ca nimeni să mă împiedice, fără ca nimeni să-mi zică ceva! Aș fi gata să sacrific coroana pentru asta!
  • Şi eu, vai! Dacă aş putea măcar o dată, o singură dată să fiu frumos ca dumneavoastră, să fiu…
  • Ai vrea?… S-a făcut… Scoate-ți zdrenţele şi îmbracă-te cu hainele mele frumoase. Nu va fi decât o bucurie de moment; dar eu voi fi atât de mulţumit! Haide repede, ne vom distra fiecare în felul nostru şi vom face schimbul înainte de a veni cineva.

Câteva minute după aceea micul prinţ de Galles îmbrăcase straiele peticite ale lui Tom şi micul prinţ al săracilor era îmbrăcat cu splendidul costum regal. Unul lângă altul, se priviră amândoi în faţa unei oglinzi mari şi, o! miracol: s-ar fi putut spune că nicio schimbare n-avusese loc. Se priviră unul pe altul, se priviră iar în oglindă, apoi din nou se priviră unul pe altul. La sfârşit, prinţul, încurcat, rupse tăcerea.

  • Hai? zise el, ce ţi se pare? Nu ți se pare nimic ciudat, Tom? Sunt multe asemănări ale înfățișării noastre: același nas rotund, păr ondulat, ochi mari…
  • Da, arătăm la fel! Dar totul e un vis, trebuie să ne schimbăm hainele la loc.
  • Acum când am hainele tale mi se pare că simt loviturile pe care ți le-a dat soldatul de pază. Arată-mi mâna, nu este amorţită?
  • O! Nu e nimic… Alteţa voastră ştie că sărmanul soldat…
  • Taci! Este o ruşine, o cruzime! strigă micul prinţ bătând în parchet cu piciorul său gol. Nu te mișca de aici până nu mă întorc.

Când dădu să iasă, prințul lua un obiect, probabil important, de pe o masă. Se duse apoi spre ieșirea palatului. Când ajunse la poartă, paznicul care îl lovise pe Tom, îi trase o palmă după ceafă lui Eduard, crezând că este micul cerșetor. Prinţul, cu mândrie strigă la soldat:

  • Sunt prinţul de Galles.
  • Ha, ha, ha! Și eu sunt regele! Pleacă, cerșetor murdar! zise soldatul și îl aruncă în afara palatului, in ciuda protestelor sale.

Între timp, Tom îl aștepta pe prinț să se întoarcă. Timpul trecea, iar spaima lui creștea. Era sigur că, dacă va fi prins, va fi omorât. Totuși, se străduia să convingă pe toată lumea că el nu este prințul Eduard. Dar nimeni nu părea să-l asculte. Toți cei din jurul lui se uitau mirați.

  • Se simte bine? Ceva nu este în regulă cu el.
  • Păi, nu știu. L-am întrebat despre Marele Sigiliu al Angliei și nu știe nimic despre el. Cum se poate?
  • Iertați-mă, dar se poate să fi uitat? La fel cum a uitat că el este prințul Eduard și că nu este Tom, cerșetorul?
  • O, vai! Asta ar fi îngrozitor! Sănătatea regelui se înrăutățește pe zi ce trece iar fiul lui și-a pierdut acum mințile!

Tom voia ca Eduard să se întoarcă la palat mai repede, dar în același timp își dădu seama că trebuia să aibă grijă de regat până se întoarcea adevăratul prinț pentru că nu voia să-l dezamăgească. Își asumă responsabilitățile și învăță repede. Cunoștințele pe care le căpătase de la părintele Andrew îi erau acum de folos. Înțelepciunea lui era apreciată. Totul mergea bine, până când, într-o zi, Regele Henry al VIII-lea încetă din viață.

  • Îmi pare rău pentru pierderea suferită, dar e timpul să te încoronăm pe tine ca  regele nostru. Oamenii regatului au nevoie de tine, prințe! Am să mă ocup de ceremonia de încoronare, spuse Marele dregător.

Lui Tom îi plăcea la palat, dar știa foarte bine că aceasta nu era viața lui. Nu voia să fie încoronat ca rege. Tot spera că prințul Eduard se va întoarce. Dar, degeaba.

Dar ce se întâmplase cu prințul Eduard? Plecat de la palat prințul dădea dintr-un necaz într-altul. Toți îl credeau nebun și îl batjocoreau când spunea că este fiul lui Henry al VIII-lea.  Obosit, flămând, umilit, Eduard era șocat de tot ce vedea în fața lui. Rătăcea în întuneric pe străzile întortocheate, când un bărbat îl apucă de guler și îl scutură:

  • Ah, copil bun de nimic! Unde ai fost? Mi-e foarte foame! Mi-ai făcut rost de mâncare?
  • Cum îndrăznești să-i vorbești așa prințului de Galle? spuse Eduard cu demnitate.
  • Off, ți-au luat mințile cărțile pe care le tot citești! Dacă nu-ți rup eu toate oasele, nu mai sunt  John Canty. Eduard înțelese, îngrozit, că bărbatul din fața lui era tatăl lui Tom.

John Canty îl târî într-o cocioabă întunecată. Două fete tinere, murdare şi o femeie de vârsta mijlocie erau ghemuite lângă perete. Eduard își dădu seama că este în casa lui Tom, iar acestea sunt surorile și mama lui.

  • Ia priviți pe cine am găsit! Spune-le și lor, copil obraznic, cine este tatăl tău? Cine ești tu?
  • Ţi-o spun acum, cum ţi-am mai spus-o înainte: sunt Eduard, Prinţul de Galles, fiul lui Henry al VIII-lea.

Răspunsul o îndureră foarte tare pe mamă, care văzu că fiul ei nu o mai recunoaște. John Canty se pregătea să-l lovească iar pe Eduard.

  • Tată, lasă-l, e mai obosit ca în alte zile. Mâine va merge să cerşească, cu mai mult curaj şi nu se va întoarce cu mâinile goale, se rugară surorile lui Tom.

Bărbatul, întorcându-se către prinţ, îi zise cu mânie:

  • Mâine trebuie să plătim chiria. Să vedem câți bani vei strânge, leneșule! Acum, toată lumea în pat! Am obosit!

Eduard nu mai zise nimic. Se retrase într-un colț, iar mama și surorile, cu duioşie, strânseră pe el paie şi zdrenţe, pentru a-l feri de frig. Copleșit de tot ce trăise, adormi suspinând. La o bucată de noapte se trezi speriat de sforăiturile care zguduiau cocioaba. Convins că toți dorm, se strecură pe nesimțite din casă. Rătăci zile întregi, sperând să găsească pe cineva care să-l creadă. Dar toată lumea îl batjocorea când spunea că este fiul regelui.

Într-o zi, niște hoți îl obligară să meargă cu ei. Eduard refuză să fure și să cerșească. Atunci hoții se gândiră la altceva. Văzură că oamenii se adunau în jurul lui și râdeau când zicea că este prințul Eduard. Hoții profitau de asta și furau din buzunarele și din coșurile lor și fugeau. Odată, un hoț, ca să nu fie prins, îi aruncă lui Eduard pachetul pe care îl furase. Toți oamenii adunați crezură că Eduard e hoțul și începură să alerge după el, să arunce cu pietre, vrând să-l prindă și să-l judece. Când credea că nu mai are nicio scăpare, din senin a apărut un soldat.

– Stai în spatele meu, copile! zise soldatul care văzuse totul.

  • Oameni buni, copilul acesta este nevinovat! Degeaba. Mulțimea, furioasă, izbucni: ”Prindeți hoțul!, Prindeți-l!” Atunci soldatul scoase sabia și, sprijinindu-se de un zid, începu să lovească în toate părțile, ca o morișcă, înlăturându-i pe îndrăzneții care încercau să se apropie. Deodată, se auzi o trompetă. Se făcu liniște. Era mesagerul palatului, care striga, solemn:
  • Regele a murit!

Mulțimea amuți, și după câteva momente, plecă în tăcere. Eduard împietri, dar lacrimile îi curgeau nestăpânite.

  • Tatăl meu a murit! spuse încet, printre lacrimi.
  • Cine e tatăl tău, copile? întrebă soldatul
  • Regele Henry. Eu sunt Eduard, prințul de Galles.

Soldatul crezu că copilul are mințile rătăcite și, ca să nu-l tulbure, se lăsă în genunchi, și spuse:

  • Supusul Alteței Voastre, Miles Hendon.
  • Ridică-te, spuse Eduard grav. Mi-ai salvat viața. Care este povestea ta, Miles Hendon?
  • Am fost plecat mulți ani în război. Fratele meu, ca să-mi ia averea și femeia pe care o iubeam, a spus că am murit în lupte. Este un om puternic, nimeni nu îndrăznește să spună adevărul.  Acum vreau să ajung la palat, să-mi facă regele dreptate. Mâine noul rege va fi încoronat.
  • Care rege? Cine va fi încoronat? Eu sunt Eduard, noul rege, ți-am spus.  Du-mă, te rog, la palat, de îndată.

Miles Hendon nu îl crezu, dar pentru că tot voia să participe la ceremonie, îl luă și pe copil cu el. A doua zi, la palat, toată lumea se strânse ca să-l aclame pe noul rege, Eduard.

  • Ura! Trăiască regele Eduard!, striga mulțimea.

Toată lumea era foarte bucuroasă. Tocmai când coroana urma să fie pusă pe capul lui Tom, se auzi din mulțime:

  • Nu, stați! Eu sunt adevăratul prinț Eduard! Acesta este un mincinos!
  • Poftim? Cum îndrăznești? Uite ce haine ai! Gărzi, arestați-l! strigă șeful ceremoniei.
  • Nuu! Dați-mi drumul!
  • Gărzi, înapoi! Spune adevărul! El este prințul Eduard, iar eu sunt Tom Canty. Am încercat să vă spun, dar nu m-ați crezut.
  • Ce? Cum? Cum este posibil?
  • Dacă tot nu ne credeți, atunci priviți, zise Eduard. Nu e nimeni îngrijorat de Marele Sigiliu al Angliei? Unde este? L-am ascuns când am părăsit palatul. Doar eu știu unde este. Mergeți să-l căutați în mănușa de fier a armurii din spatele ușii.

Slujitorii sosiră cu sigiliul. Toată lumea era șocată să audă că adevăratul lor prinț a fost singur pe străzile orașului.

  • Iertare, Prințe! zise Tom, în genunchi. Am încercat să te caut. Te rog, ia-ți locul cuvenit, cel de rege.
  • Tom, tu ești prietenul meu adevărat. Te-ai ocupat cu grijă de îndatoririle mele cât eu nu am fost aici. Ai fi putut să minți și să-mi iei tronul. Accepți să fii sfătuitorul meu personal? Regatul are nevoie de tine. Și de tine, Miles Hendon. Sabia ta m-a salvat de suferinţe şi poate de moarte. Pentru că l-ai apărat pe regele tău, de azi ești cavaler și conte de Kent, iar fratele tău va fi judecat.Imediat ce a fost încoronat ca rege al Angliei, Eduard a făcut multe schimbări privind regulile din regatul său. Impresionat  de sărăcia pe care o văzuse, a rămas un rege milostiv pe toată durata domniei. Iar Regele Edward și Tom Canty au fost cei mai buni prieteni pentru tot restul vieții.

 

de Mark Twain

→ Descarcă fișa de evaluare aici: Prinț și cerșetor

Interpretare – Claudia Lungu

Un proiect susținut de Fundația Orange prin programul Lumea prin Culoare și Sunet